Elena Văcărescu, „ambasadoarea” ce a îmbinat desăvârșit arta cu politica. A fost logodnica lui Ferdinand I și confidenta Reginei Elisabeta

Elena Văcărescu, s-a născut la București, în 1864. Tatăl său era colonelul și diplomatul Ioan Văcărescu, urmaș al renumitului poet Iancu Văcărescu, iar mama, Eufrosina Fălcoianu, vlăstar al unei vechi familii boierești. Pe linie paternă, strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797), deschizător de drumuri în lirica românească și în lingvistică. Încă de copilă, Elena se va muta cu părinții în vatra Văcăreștilor, de lângă Târgoviște. A cutreierat ținutul și împrejurimile lui, ascultând fascinată jalea din doine, balade, bocetele așezării și alte vechi cântări, pe care și le-a notat minuțios. Din aceste unice trăiri și însemnări avea să izvorască, volumul folcloric „Rapsodul Dâmboviței”, ce-i va aduce, mai târziu, laurii celebrității.

Paris, orașul în care și-a căpătat gloria

Este intens încurajată de Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri să-și asigure o educație poetică aleasă. Astfel, ajunge în 1879 la Paris, pentru a-și desăvârși studiile și să învețe sub supravegherea unor maeștri în arta versurilor. Asistă la celebra Universitate Sorbona, la cursurile unor profesori iluștri, urmându-le nu numai pe cele de literatură, ci și prelegerile de filosofie, estetică, istorie, mitologie etc. Aici, se va întâlni fascinată cu „titanul romantismului”, Victor Hugo. Se întâmpla în primăvara anului 1885, când l-a vizitat pe marele romancier, chiar în salonul său din Avenue Eylau, actuala Victor Hugo nr. 124. La îndemnul lui, aflând că este nepoata lui “Rosetti, bunul patriot român”, ilustrul romancier o roagă:

„Spune și întotdeauna îți vei aminti că într-o zi ai recitat în fața mea”.

I-a redat “Cântecul vitejesc”. Câteva săptămâni mai târziu, autorul „Mizerabililor” avea să-și înceapă somnul veșnic, lăsând în sufletul tinerei poete, amintirea caldă a acestei emoționante întrevederi. Fericitul ecou francez nu a avut corespondent în țara sa. Și asta pentru că nu scria în limba română. Află chiar de la Titu Maiorescu că marele Eminescu ar fi strigat indignat:

„Să nu știe oare românește? Spuneți-le că voi învăța-o românește eu și-om vedea dacă fiica Văcăreștilor va continua să ne nesocotească!”

Din nefericire, Eminescu nu va reuși să-și ducă hotărârea până la capăt. I se imputa că nu închină versuri în dulcele grai românesc, așa cum o obliga testamentul înaintașilor. Au afectat-o mult spusele Luceafărului nostru și de atunci, „ori de câte ori publicam ceva, imaginea divinului Eminescu se înălța mustrătoare și mă obliga să-i cer iertare”.

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

Aprecierea Academiei Franceze o va introduce imediat în influentele cercuri ale vieții literare pariziene, intrând în relații cu mari personalități ale vieții culturale, cu care va lega trainice prietenii. Printre ele, cele cu Marcel Proust și cu Ministrul României la Paris, nimeni altul decât Vasile Alecsandri. Elena Văcărescu simțea un dor nebun de țară și tradițiile românești, fapt pentru care revine în patrie și schimbă salonul parizian cu cel princiar, al Reginei Elisabeta.

Suferința unei căsătorii interzise

Suverana descoperă nu doar talentul literar, ci și sufletul nobil, frumos al tinerei. Devin nedespărțite, Regina cerându-i Elenei să o însoțească în lungile ei călătorii la marile curți princiare ale Europei. Tânără, cultă, talentată își apropie inima unui bărbat. Alesul îndrăgostit era un principe neamț, rafinat, educat, ce-și purta firavul trup, în elegante uniforme de croială germană. Era nimeni altul decât Ferdinand, viitorul Rege al României, care-i va deveni logodnic, în aprilie 1891, cu acordul Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta. Ambii sperau ca frumoasa logodnă să se transforme într-un fericit mariaj. Însă, povestea de dragoste a celor doi nu a durat nici măcar un an.

Dinastia Hohenzollern, ca și partidele noastre, se opuneau înverșunat unui amestec românesc în blazonul occidental. Regele Carol I, foarte determinat, își retrage rapid consimțământul și își silește nepotul să renunțe la Elena. Totul trebuia să se încheie brusc și definitiv. Regina Elisabeta a suferit cumplit la auzul acestei decizii. Cu sufletul răvășit de suferință, a părăsit țara și vreme de doi ani, s-a stabilit întâi în Italia, apoi în Germania. Lovită aspru, tânăra româncă nu se va mai căsători niciodată.

Elena a plecat din Regatul României, peregrinând prin Italia, în timp ce aici, Carol I a semnat un Ordin,
prin care i se interzicea întoarcerea în țară. Trăia o dublă pierdere: a bărbatului iubit și a țării sale. „Cobzarul” Elenei Văcărescu a fost prima operă cu subiect românesc jucată pe o mare scenă a lumii. A fost frenetic aplaudată, din loja sa oficială, de către prim-ministrul francez, George Clemenceau.

Prietenii legate cu nume grele ale epocii

Sufletul ei vibrează românește și asta l-a determinat pe marele istoric, Nicolae Iorga, să noteze: „poeta încoronată de Academia din Paris are în strigătele de pasiune, în șoaptele dorului, în plânsetele părerilor de rău, în încleștarea din dinți a mândriei învinse, nota noastră, a țăranilor noștri care, în decursul veacurilor, au cuprins acest fel de simțire în gloriosul vers al cântecelor lor. O româncă înstrăinată… în alt cerc de viață omenească, dar, întotdeauna, iubitoare de glia ei strămoșească”.

Strălucitele sale merite sale devin apreciate și în patrie. Este răsplătită nu doar cu aprecierea marilor personalități românești ci și cu prietenia acestora: Al. Macedonski, Octavia Goga, Ion Pillat, Șt. O Iosif,  Cincinat Pavelescu, Nicolae Iorga, C. Mille, Titu Maiorescu, D. Zamfirescu, A. D. Xenopol și marele George Enescu.

Este unul dintre membrii fondatori ai faimoasei Tribune „L ‘Université des Annales”. Aici va conferenția neîntrerupt vreme de 40 de ani. În 1913, înființează la București „Cercul Analelor” o Societate de Conferințe, unde vor lua cuvântul Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu etc.

Membru titular al Societății Națiunilor

În februarie 1916, Ministerul de Externe al României o roagă să organizeze în Franța, acțiuni politice și diplomatice pentru a promova interesele țării. Devine un neobosit tribun, organizând numeroase întâlniri cu personalități influente sau mitinguri publice în apărarea independenței României. Pentru meritele sale, Guvernul francez îi conferă înaltul ordin „Legiunea de Onoare”.

Începând din 1920, poetei i se încredințează misiunea de a face parte din Delegația României la Societatea Națiunilor. Timp de două decenii, cea mai mare parte a activității sale va fi determinată de această misiune permanentă a ei pe lângă importantul for mondial de la Geneva. Pe perioada cât Nicolae Titulescu a fost președintele Misiunii române de la Geneva, Elena l-a secondat pe marele om politic, nu
numai în problemele de cultură ci și în acțiunile diplomatice de primă importanță.

La Societatea Națiunilor, Elena Văcărescu era un nume care deschidea orice ușă. Se bucura de un deosebit prestigiu. Putea fi văzută în compania unor puternice personalități. Șefii de delegații și mari ambasadori o socoteau printre invitații lor de onoare. Fiecare discurs al ei evidenția deopotrivă poetul și omul politic. Printre altele, traduce și publică din Alecsandri, Eminescu, Goga, Blaga, Adrian Maniu, Minulescu, alcătuiește sau prefațează antologii de poezie românească. Devine cea mai admirată oratoare din toate câte au urcat la tribuna Ligii Națiunilor. Când conferenția Elena Văcărescu, în Adunarea Generală a Societății Națiunilor, sala devenea neîncăpătoare. Iată ce scria Nicolae Titulescu, („marele Titus”) într-o telegramă, datată 27 septembrie 1923:

„Cel mai frumos discurs pronunțat într-a IV-a Adunare, este cel de astăzi al Elenei Văcărescu, în chestiunea cooperării intelectuale. Ea a fost călduros aplaudată de Adunare!”

Academician distins cu “Coroana României”

În 1928, Camil Petrescu,  scria în articolul său intitulat „Ambasadoarea”: ,„avem acolo, în capitala Franței, o româncă din cel mai adevărat sânge românesc care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc. O asemenea personalitate onorează două literaturi”.

Academia Română, la propunerea mai multor personalități, printre care Nicolae Iorga, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu și Brătescu-Voinești, a hotărât în iunie 1925, primirea Elenei Văcărescu, în rândurile membrilor săi de onoare. Mai mult, este distinsă cu Ordinul “Coroana României” în grad de mare ofițer (1933) și îi sunt încredințate importante sarcini diplomatice. Elena devenise un nume extrem de respectat și apreciat. S-a vorbit doar la superlativ despre activitatea sa de conferențiară, de militantă pacifistă și militantă feministă, despre ambasadoarea dar și poeta și prozatoarea Elena Văcărescu, cea cu inima profund împărțită între două țări.

La 17 februarie 1947, în urma unor complicații cauzate de o gripă, se stinge din viață la Paris cu conștiința de a fi respectat consemnul strămoșesc, străduindu-se din toate puterile să colaboreze la creșterea limbii românești și la a patriei cinstire. Potrivit dorinței testamentare a scriitoarei, prin grija Guvernului Român, sicriul este adus la București și depus la 5 martie 1959, în cripta de la Bellu, alături de bunicul Iancu, „părintele poeziei românești”. Prin testament, Elena lasă Academiei Române, conacul și parcul de la Văcărești, pentru ca numita Academie „să găzduiască aici poeți, în fiecare vară”.