Marile dușmănii din literatura română. Versurile jignitoare ale lui Macedonski despre Eminescu, procesul lui Caragiale și „râca” Marin Preda-Eugen Barbu pentru favorurile de la partid

Istoria scrisului universal abundă de comentarii dure pe care autori celebri le-au făcut cu privire la operele altora. După principiul conform căruia confrații nu-și permit niciodată să-i laude pe cei mai buni dintre ei sau măcar pe cei egali, au existat mai mereu literați de certă anvergură desființați de camarazii lor de breaslă. Literatura română nu putea face figură aparte. Nu au scăpat de ploile acide revărsate din condeie autori de certă valoare de pe la noi.

Un lucru este clar. Toate tentativele distrugătoare în lumea scrisului au avut ca temei, voit sau nu, o dureroasă confuzie: judecățile morale, mai mult, mai puțin ori deloc îndreptățite, au fost extinse, implicit, asupra operei scriitorului. Greșeala este pe cât de evidentă, pe atât de primejdioasă. Textul artistic în sine este un peisaj independent de biografia scriitorului și de persoana fizică. Și totuși…

Marile dușmănii din literatura română. Duelul Eminescu- Macedonski

Geniul versurilor românești a avut conflicte dure cu scriitori puternici ai vremii. Disensiunile dintre Mihai Eminescu și Alexandru Macedonski sunt arhicunoscute, primul considerându-l pe al doilea un arogant incurabil. Macedonski, (1854-1920, cel mai mare poet simbolist român)  era un vehement critic al Junimii. Totuși, se pare, că polemica dintre cei doi era mai degrabă una cu iz personal. Cândva în limitele politeții, relațiile s-au schimbat odată cu noua viziune politică abordată de poetul de origine sârbă, care a devenit din conservator, liberal. 

Astfel, a început schimbul reciproc de “gratulații” ofensatoare. Bunăoară, Eminescu afirma în “Timpul” din 8 martie 1882, cu trimitere directă la Macedonski: „Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de eri de alaltă eri, cari privesc toate în țara asta de sus în jos. Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară, Și acea fizionomie de frizer nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el”. 

Într-un alt manuscris, Luceafărul poeziei românești continua să-l ironizeze aprig pe autorul rondelurilor inspirate din literatura franceză: „Dacă ar exista o înaintare absolută în omenire- un spor real de puteri- atunci Homer ar trebui să fie un măgar și Macedonski un geniu- pe când tocmai contrariul e adevărat”. 

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

”Până ieri a fost năuc/ Și azi nu e decât nebun”

În urma articolelor “Naționalitate și cosmopolitism”, din anul 1881, Macedonski se plângea de atacurile repetate ale “confratelui” Eminescu, unele nesemnate, care îl acuzau de escrocherii și falsuri în calitate de director de prefectură la Siliștea Nouă, încă din 1879. Zece ani mai târziu, Macedonski amintea în “Literatorul”: „Pe la 1882 înflorea la București grosolănia de injurii a ziarului Timpul. Eminescu, gloria contemporană a erei nouă, dar necunoscut pe atunci, fără să-i fi făcut vreun rău, nu scăpa nici un prilej să mă ultragieze. Ani consecutive Eminescu mă isbi sub propria semnătură întrebuințând calomnia și invectivele. Nici familia mea nu fu respectată”. 

În anul 1883, când Eminescu fusese lovit de boală, poetul de origine sârbă s-a răzbunat, scriind o epigramă ce avea să se întoarcă aprig împotriva sa. A fost exilat nu doar de societate, ci și de o întreagă lume literară. Nu a mai fost publicat nicăieri. Suna astfel: „Un X…pretins poet acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun”.

Marin Preda vs Eugen Barbu. Romanul celebru despre care Barbu a spus că e comandat de partid

Disputele dintre Marin Preda și Eugen Barbu nu se duceau în numele unei vigilențe pentru devierea de la linia literară militantă dictată de partidul unic. La mijloc, miza era fie banii luați în avans de la Fondul Literar, în contul scrierii viitoarelor volume, fie diversele burse acordate cu pipeta unor scriitori, în Statele Unite și în țări occidentale străine. Eugen Barbu a condus revista “Săptămâna”, în care apărea evidentă indicația de a urma o direcție în serviciu comandat și în folosul puterii, iar opera multor scriitori era minimalizată cât se putea de mult. De nenumărate ori, verdictele date de către Eugen Barbu era neîndreptățite. În ceea ce îl privește pe Marin Preda, colaboraționalismul consta în faptul că a deținut funcția de vârf (director) la editura Cartea Românească. 

Mai mult, în romanul său “Delirul”, publicul a perceput o reabilitare a mareșalului Antonescu. De aceea, opera cu pricina a fost catalogată de către Eugen Barbu un roman scris “în secret” și văzut de acesta ca un gest de subordonare, acceptând ingerințele autorităților. Amprenta stilistică l-a salvat (n.red.-pe Preda) de la o “maculatură propagandistică, dar subiectul a fost „comandat de partid”. Cunoscuta aversiune dintre cei doi scriitori a fost cel mai bine surprinsă de către autorul romanului “Călugărul Negru”, Șerban Tomșa:

 „Problema lor era că fiecare dintre ei se considera singurul scriitor cu adevărat important. Confruntarea cu iz de scandal și de intoleranță dintre Marin Preda și Eugen Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a literaturii noastre. La noi nici nu merge cu jumătăți de măsură. Scriitorul luat în discuție este făcut geniu sau este desființat”.

Caragiale acuzat de plagiat. Din nou, Macedonski

În seria a doua a “Moftului român”, urmărindu-și campania împotriva simbolismului, Ion Luca Caragiale s-a agățat de un discipol al lui Macedonski, tânărul Caion, după numele adevărat Constantin Al. Ionescu. Acesta trimisese Moftului spre publicare o poemă în proză decadentă, inspirată de părul iubitei. Sub titlul „Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n cap, cu semnătura “Ion”. Caion era un dezechilibrat și un ambițios, care își aroga importante opere științifice în limba franceză. Ca urmare, în “Revista literară” din 30 noiembrie 1901 a publicat un articol intitulat “Domnul Caragiale”. După o introducere insultătoare, urma învinuirea că “Năpasta” nu este decât „o plagiatură după o dramă ungurească intitulată Nenorocul și datorită unui Kemeny Istvan, dramă tălmăcită pe românește de către Alexandru Bogdan în anul 1848, la Brașov”.

Stupoare și probe căutate

I.L. Caragiale, după ce a crezut o clipă în putința unei coincidențe izbitoare, a început să caute peste tot drama ungurului. Dintre toți Kemeny-nume maghiar destul de frecvent- niciun Istvan nu se găsea autor de drame. Ancheta printre cărturarii noștri ardeleni a dus la același rezultat negativ. Așadar, era vorba despre un nume fictiv, iar opera lui, pe de-a-ntregul născocită. Între timp, Caragiale era hărțuit de cunoscuți cu întrebări în doi peri și îndemnat de prieteni să nu lase lucrul fără urmări, deoarece se compromite. Hotărât să pună capăt echivocului, autorul Năpastei, năpăstuitul dramaturg, cheamă în judecata juraților pe calomniator. Nu putea să-l cheme pe Macedonski, cel care era, de fapt, în spatele lui Caion. 

Verdictul 

Caion lipsește la cele două înfățișări. Curtea, după ce a studiat toate operele cărților publicate de autori maghiari de la 1535 până la 1886, a stabilit că nu există în literatura ungară vreo dramă cu un subiect asemănător Năpastei, evidențiind intenția calomnioasă a lui Caion. Astfel, justiția îl condamnă pe Constantin Al. Ionescu la pedeapsa închisorii corecționale pe timp de trei luni, la 500 de lei amendă în folosul statului și la 10.000 de lei daune-interese către partea civilă.