Toată lumea o știe pe Carmen Tănase prin prisma rolurilor din piesele de teatru, din filme sau din seriale TV. Celebra actriță a făcut excepție miercuri seara, când a defilat într-o ținută semnată de Cera Mihăilescu, designer care și-a prezentat colecția “Visul unei nopți de toamnă”. Cu această ocazie, Carmen Tănase a oferit un interviu exclusiv pentru Impact.ro, în care ne-a povestit cum a ajuns model pentru o seară, deși nu a fost niciodată atrasă de modelling, dar și despre complexele cu care s-a luptat de-a lungul timpului și pe care și le-a asumat, excluzând din start ideea de a apela la bisturiu. Îndrăgita actriță revine pe micul ecran, la Pro TV, luni 19 septembrie, când începe serialul „Clanul”.
Inconștiența! Am început cu sfârșitul întrebării! Inconștiența care mă caracterizează și ea nu piere la nicio vârstă se pare. O prietenă, Ani Crețu, prietena mea, colega și sora mea, Ani Crețu, mi-a zis: „Hai, vrei să faci asta, te rog?” Și când cineva îmi spune „te rog”, eu nu pot să refuz și am zis da. După aceea am conștientizat ce am făcut, dar era prea târziu.
Cam asta e, da! Dar acum, vă rog frumos, nu abuzați de informația asta!
Era Casa de Modă Venus a Zinei Dumitrescu și acolo erau niște modele splendide, erau femei înalte de 1.80 m. Și eu eram înaltă pentru vremea aceea, aveam 1,75m, dar nu am avut niciodată aplecarea asta. Deși am o meserie expusă, nu-mi place să mă expun așa, adică să mă arăt: iată-mă! Mă duc pe unde trebuie să mă duc și stau în banca mea, nu e genul meu ăsta să mă expun.
Normal, și eu am, dar prefer un look curat, proaspăt, fresh decât brand. Nu sunt deloc ahtiată după brand-uri și nu aș da mii de euro pe o bluză sau pe o geantă, nu, pentru nimic în lume. Nu sunt o împătimită a modei, deși îmi place să arăt bine și să fiu cât de cât comodă în ceea ce port. Prefer ținutele smart casual, oricând unor ținute elegante.
Nu mai țin minte, nu cred. Și dacă cumva greșesc, îmi cer scuze. Nu cred.
Da, am zis că eu mă cunosc cel mai bine și eu știu cel mai bine să îmi acopăr defectele și să-mi pun puținele calități în valoare.
Am avut toată viața complexe. Ba eram prea slabă când pe vremea mea se purtau mai durdulii așa, mai cu forme, eu eram o așchie și atunci aveam complex. Apoi vremurile s-au schimbat, dar m-am schimbat și eu și iar am avut un complex. Și acum am complexe.
Și de greutate și de felul în care, mă rog, îmi stă un șold. Nu e perfecțiunea întruchipată, bine, nici nu știu dacă m-aș fi împăcat cu gândul că sunt perfectă. Cum am trecut? Mi le-am asumat. Am zis: asta sunt și cu asta basta! Nu am ce să fac, nu apelez la cuțit pentru că nu are niciun sens.
Nu am mers, pentru că totul a fost perfect, adică totul a fost bine. Mă mai duc din când în când așa la fizioterapie, pentru că mă doare spatele, dar cred că ne doare pe toți spatele, pentru că e o boală a secolului asta cu coloana vertebrală, stăm mult în mașini, în birouri, dar e ok, sunt pe linia de plutire, mai am.