SPECIAL. Suferința, moartea și funeraliile reginei Maria. Suverana, celebrată de peste 30 de ani de poporul al cărui drapel l-a purtat

Născută în 1875, Prințesa Marie de Saxa-Coburg-Gotha, cunoscută și sub numele de Maria de Edinburgh, era nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit. Pe partea maternă, nepoata țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Tatăl său, Alfred, Duce de Edinburgh, fiul Reginei Victoria va fi chemat să urce pe tronul Ducatului de Saxa-Coburg-Gotha, moștenind ducatul de la unchiul său. Tânăra Maria își urmează tatăl până la Cobourg și descoperă o curte germanică foarte austeră, departe de primii ei frumoși ani în Malta, unde tatăl ei a condus comandamentul Marinei Regale.

Maria o femeie cu influență

Maria se va căsători cu Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, moștenitorul tronului României. Avea 16 ani și totul părea complicat. Bucureștiul nu era Londra. Maria dă un prim moștenitor la tron ​​​​​​la nouă luni după nuntă. Ea va avea șase copii în zece ani. Soțul ei părea un om fără personalitate. Se afla sub controlul unchiului său, Regele Carol I, un bărbat ferm și sever, care nu aprecia puținele frivolități ale tinerei. Abia în Primul Război Mondial Maria avea să se impună. Astfel, își  folosește întreaga influență pentru ca soțul ei să ia partea Aliaților: Franța, Anglia și Rusia. În 1917, după Revoluția Rusă, Ferdinand a fost tentat să semneze o pace separată cu Germania, dar soția sa l-a determinat să renunțe la idee.

În 1918, spre sfârşitul războiului, România era parte din tabăra învingătoare. Maria a fost singurul monarh care a venit să negocieze personal pentru țara sa la Conferința de Pace de la Paris, ce pregătea Tratatul de la Versailles. Obține o extindere semnificativă a teritoriului, făcând România prima putere din Balcani. Pe baza acestui uimitor succes, cuplul regal a fost încoronat în 1922.

„A fost singurul moment din viața mea când am îngenuncheat în fața soțului meu”, a scris Maria în memoriile sale. Românii nu se înșelau. Dacă Ferdinand era regele lor, Maria era adevărata eroină.

Primele semne ale bolii

În 1935, după ce a împlinit 60 de ani, starea de sănătate a reginei a început să se deterioreze, însă curajoasa suverană și-a continuat activitățile publice. Noaptea de 10 spre 11 martie a fost cea în care a suferit o criză ce avea să deschidă o suferință până la ultima ei suflare. Pe 5 martie 1937 regina Maria nota în jurnalul personal: „Am o ușoară răceală și ar fi trebuit să rămân în pat, mai mult sau mai puțin, dar am promis să mă duc la o serată muzicală. Nu vreau să mă dau bătută până la sfârșitul ei. Toată lumea a fost invitată să mă vadă, așa că dacă nu apar, dezamăgirea va fi prea mare”. După cinci zile s-a prăbușit în camera sa: „m-am împiedicat, copleșită de o amețeală nemaipomenită, incapabilă să-mi păstrez direcția, așa că am căzut, lovindu-mă de paravanul de lângă ușa budoarului meu. O vreme am zăcut acolo, foarte confuză, fără să înțeleg ce mi s-a întâmplat”.

În următoarele două luni și jumătate, regina a fost vizitată de mai mulți medici care au consultat-o și i-au făcut mai multe investigații. Avea să scrie în același jurnal: „Din păcate, rezultatul analizelor a fost un dezastru pentru mine. Sunt într-adevăr bolnavă, o boală perfidă, epuizantă, care afectează ficatul și splina, pierderile de sânge, precum și reala tendință spre flebită, toate provin de la același lucru: sufăr de un soi de anemie pernicioasă, cu doar jumătate din numărul de globule roșii pe care ar trebui să-l am, și pentru această stare de sănătate nu există nimic altceva decât pat, pat, pat, pat…”.

Moartea suveranei

Starea reginei este din ce în ce mai gravă. Hemoragia continuă. Doctorul Hortolomei menționa: „Pe la ora 2 jumătate, Maiestatea Sa a căzut într-o somnolență cu puls 140; frecvența respirației, 36/minut; răspunde greu la întrebări; la ora 5 a intrat în agonie, iar la ora 5.39 p.m a decedat”. Avea 62 de ani. La căpătâiul reginei s-au aflat regele Carol al II-lea, fiica ei cea mare, Elisabeta, și nepotul său, Mihai, care avea doar 17 ani. Se spune că în momentul morții, în camera iubitei suverane a României s-a simțit un puternic miros de violete, mirosul parfumului său preferat, “Mon boudoir”, un extras din violete indiene creat de casa de parfumuri Jean-Francois Houbigant în 1922. Ca omagiu, acesta a fost retras de pe piață în momentul dispariției suveranei române.

Trupul reginei a fost depus mai întâi în holul castelului Pelișor, apoi în holul castelului Peleș, unde i-au fost aduse omagii din partea caselor regale ale Europei, ale miniștrilor și oficialilor români, corpului diplomatic și oamenilor de rând. Apoi, sicriul a fost așezat pe un afet de tun împodobit cu pânză violet și a fost dus cu trenul mortuar din gara Sinaia la București și, în sfârșit, la Curtea de Argeș, unde va fi înmormântată, în ziua de 24 iulie, alături de soțul ei, Regele Ferdinand, de Regele Carol I și Regina Elisabeta.

„Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș lângă iubitul meu soț, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii pe care am clădit-o. În decursul unei lungi vieți, atâția au venit la inima mea, încât moartă chiar, aș dori să mai poată veni la ea, de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria. Și acum vă zic rămas-bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite niciun semn: dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare”, erau ultimele sale cuvinte așternute în jurnal.

Funeraliile

Sicriul era acoperit cu satin alb, traversat de ornamente de dantelă argintie și era la fel de mare ca unul pentru un adult, deoarece trupul mic al prințesei era înfășurat în mai multe sicrie unul în celălalt. După slujba religioasă cu rit ortodox românesc, cortegiul a trecut prin grădinile palatului până la locul de înmormântare, în clădirea de lângă biserică. Aceste frumoase parcuri erau locurile preferate cândva ale tinerei prințese. În ultimul număr din iulie 1938, săptămânalul “Realitatea Ilustrată” dedica numeroase pagini imaginilor de la funeraliile Reginei Maria. Pe prima, publicația titra: „Ultimul drum al Marei Regine”. În cuprins mai putea fi citit: „În sunetul clopotelor, în durerea copleșitoare a întregului popor care a iubit-O și care nu O va uita niciodată, Marea, Sfânta Regină Maria, a făcut ultimul drum în eternitate. Întovărășită de lacrimile și de durerea întregului popor”.

Arhitectul francez Henri Prost, care a locuit în România între 1931 și 1950, nota la moartea Reginei Maria: „Sfârșitul ei a avut un ecou dureros în întreaga țară. Dintre toți membrii familiei regale, ea era cea mai iubită. Când apărea în public, era întâmpinată cu interminabile ovații, de o sinceritate emoționantă. Era pentru toată lumea obiectul unei profunde venerații. La aflarea veștii morții sale, numeroși români au avut sentimentul că apusese mare parte din forța spirituală a țării lor”.

La cererea mamei sale, pe piatra funerară a fostei regine a fost sculptat un pasaj din Evanghelia după Luca: “Nu plânge, nu e moartă, doar doarme!”.

Dan Mlădinoiu