SPECIAL. Frontieriștii, oamenii care au riscat totul pentru un ideal firesc. Un capitol dureros din istoria comunismului românesc

Începând cu anii ’70, dar și spre amurgul “iepocii de aur” ceaușiste, pe lângă rarii disidenți ale căror voci și fapte deveneau tot mai rare și aspru pedepsite, a existat un amplu proces îmbrățișat de către români. Cel prin care își doreau să pună capăt iadului dintr-un spațiu concentraționar devenit incompatibil cu marele dat al divinității: libertatea. A fost supranumit “frontierismul”. O pagină dur înfruntată de acei oameni care nu au dat curs pactului încheiat cu diavolul și au refuzat să-și închirieze conștiința unui blestemat regim. În Raportul Tismăneanu subiectul trecerii frauduloase a frontierei este plasat în „domeniul crimelor indirecte“.

Doi supraviețuitori revin peste ani la locul faptei

Totuși, autorii amintesc de necesitatea limpezirii faptelor, susţinând: „ar fi de văzut cîte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, cîţi au fost condamnaţi şi cîţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia.“

Iunie 1999. Petrică Lăzeanu şi Herbert Werner Mühlroth vizitează România. Cei doi nu sunt turişti obişnuiţi care doresc să-şi petreacă zilele de concediu în ţara în care s-au născut. Mühlroth, care trăieşte astăzi în Germania, şi Lăzeanu, care locuieşte în Australia, se decid să meargă în orăşelul Jimbolia, situat în imediata apropiere a frontierei româno-iugoslave.

Aici celor doi le-a reuşit, în anul 1982, să evadeze din raiul lui Nicolae Ceauşescu. Ei s-au hotărît să documenteze această vizită şi să înregistreze pe o casetă video momentele revederii locurilor unde au izbutit să sară pe un tren şi să ajungă nevătămaţi pe teritoriul statului vecin, fosta Iugoslavie, iar de acolo în Occident. Mühlroth şi Lăzeanu au avut o rară șansă. Mii de alți români care au încercat să plece în lumea liberă au fost mai puţin norocoși.

Nimeni nu cunoaște numărul exact al celor care au încercat să treacă ilegal frontiera sau numărul celor arestaţi şi condamnaţi, maltrataţi sau împuşcaţi de militarii în termen, cu îngăduinţa tacită a ofiţerilor. Sunt cunoscute anumite modalităţi de evadare. Pe uscat, cu ajutorul unor călăuze, sau înot prin Dunăre.

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

Mai puțin știute sunt detaliile despre strategiile de contracarare a fenomenului frontierist ca, de pildă, folosirea unei reţele de colaboratori recrutaţi din rândurile populaţiei din zona de graniţă- după metode securiste-pentru a sprijini activitatea grănicerilor.

Complicitatea unui sistem diabolic

De asemenea, se trece cu uşurinţă şi peste faptul că soldaţii care au schingiut sau au împuşcat persoanele prinse în zona de frontieră au profitat de anumite facilităţi, fiind recompensaţi cu bani şi concedii. Rolul juriştilor care aveau sarcina să condamne frontieriştii în cursul unor procese desfăşurate pe bandă rulantă este, așijderea, trecut sub tăcere. Ca şi comportamentul bestial al gardienilor din închisorile comuniste din România acelor vremuri. În același condamnabil fel, nu se ştie aproape nimic despre complicitatea medicilor legişti care aveau sarcina de a stabili cauzele decesului celor uciși sau să muşamalizeze urmele maltratărilor la care au fost supuşi frontieriştii.

Din păcate nici victimele nu prea vorbesc despre suferinţele îndurate. Herbert Werner Mühlroth, care în 1982 a trecut granița spre Iugoslavia, a fost martorul unei scene simptomatice care ilustrează groznicia represiunii grănicereşti:

„În 1982 am avut intenţia să părăsesc România şi am căutat o posibilitate de a fugi. În acest scop am cercetat terenul în întreprinderea Ceramica din Jimbolia. În perioada aceasta am observat, fiind situat pe o betonieră înaltă, cum un tânăr a sărit de pe o ridicătură într-un vagon al mărfarului spre Iugoslavia. La un moment dat am auzit o împuşcătură şi trenul s-a oprit. Am observat cum doi soldaţi îl scoteau din vagon şi îl maltratau sub înjurături. I-au dat cu cizmele în faţă şi l-au lovit cu puşca în abdomen. Cînd l-au ridicat, era tot sînge. Apoi, l-au dus la pichet unde, probabil, procedura a continuat.”

Printre cei care au vrut să ajungă în Occident încercînd să treacă frontiera româno-iugoslavă s-au aflat şi numeroşi est-germani. Unii dintre aceştia au fost împuşcaţi, precum rezultă din documentele păstrate în Oficiul pentru administrarea arhivelor Stasi. Istoricul Georg Herbstritt a descoperit un caz, din 1972, cînd un cetăţean din Germani răsăriteană a fost omorât în timp ce încerca să treacă frontiera pe la Jimbolia. Într-un proces verbal este menţionat şi numele soldatului care a tras în cetăţeanul ce încercase să-și afle libertatea. Conform lui Herbstritt, acesta se numeşte Ioan Iagă sau Ioan Jagă.

Pînă în prezent există doar cîteva palide încercări de elucidare documentară a întîmplărilor în care au fost implicaţi aşa-numiţii frontierişti. În această categorie se înscrie şi cartea publicată în anul 2007 la Timişoara de către Doina Magheţi, intitulată simplu: “Granița”. Este o carte cu iz documentar, lipsită, din nefericire, de rigurozitate ştiinţifică, fixată într-o simplă gesticulaţia morală care se consumă în ritualul condamnării şi indignării faţă de crimele comise de militari.

Cea mai sângeroasă frontieră a Europei

Redarea puţinelor mărturii culese în ultimii ani este nesatisfăcătoare şi nu reuşeşte să dezvăluie aria complexă a fenomenului frontierist, care a însoţit întreaga istorie a comunismului românesc. Fenomenul a fost o prezenţă constantă a societăţii româneşti, cunoscînd intensităţi diferite care reflectau indirect şi gradul de acceptare sau de refuz al sistemului politic şi economic de către o anumită categorie a populaţiei.

O altă încercare este cartea apărută în Germania, la editura Gilde & Köster din Troisdorf, intitulată: “Mormintele tac. Relatări de la cea mai sîngeroasă frontieră a Europei”. Autorii volumului sunt Johann Steiner şi Doina Magheţi. În acest volum au fost incluse şi cîteva mărturii culese de jurnalista, poeta și traducătoarea stabilită în Timișoara. Cei doi se lovesc, însă, de lipsa informaţiilor arhivistice. În pofida acestei situaţii, autorii au reuşit să descopere o cumplită statistică din care rezultă că numai în perioada anilor 1980-1989, 16 000 de persoane au încercat să părăsească ilegal România. 12 000 de frontierişti au fost prinşi, iar 4000 au izbutit să treacă obstacolele graniţei.

Moduri disperate de a fugi din România

„Trecerea graniţelor se făcea în foarte multe dintre cazuri pe fâşie, terestru. Individual sau în grup. Cu sau fără călăuze. Dar şi în autoturisme special modificate, în trenuri de marfă sau de călători, înot, pe Dunăre sau Nera, ba chiar şi cu barca, pe nave sub pavilion capitalist, aflate în porturile româneşti, dar şi cu nave sub pavilion românesc, cu utilaje agricole, şi chiar cu avioane. Nu de puţine ori s-au înregistrat cazuri de folosire a unor paşapoarte falsificate, aduse în ţară de unii cetăţeni străini, în special vest-germani, italieni şi iugoslavi, care ajutau români sau alţi cetăţeni din spaţiul comunist să treacă ilegal frontierele. (Arhiva CNSAS, Fond Documentar: 011746, „Sinteze şi rapoate C.I.F-1970”).

Reacția vehementă a presei străine

Presa străină vorbea deja, după 1985, despre cea mai nemiloasă graniţă a Europei, ziarele din Ungaria şi Germania prezentând pe larg cazuri de români ucişi la graniţă când încercau să treacă frontiera.

Cotidianul ungar “Magyar Hirlap” scria că în 1988 ajuseseră în Ungaria 4.000 de cetăţeni români. Ziarul vest-german Niedersachsische Tageszeitung. din 30 decembrie 1988 vorbea despre cea mai fioroasă graniţă din Europa. Circa 400 de transfugi ar fi fost împuşcaţi de grăniceri, iar multe alte persoane muriseră înecate în Dunăre în anul care se scursese , scria şi Frankfurter Allgemeine Zeitung, preluat de The Oregonian, în 1988, sub titlul „Refugiaţii români merită recunoaştere”.

Vecernie Novosti, din Iugoslavia, a publicat mai multe articole despre fenomenul frontierist din România, estimând că numărul celor ucişi, doar acolo, se ridica la peste 2.000.

Enigma din istoria recentă

Despre crimele de la graniţă, despre morţii noştri anonimi, îngropaţi în cimitire străine, România nu pare dispusă să abordeze, nici acum, la nivel oficial, așa cum ar trebui, acest dureros fenomen întâmplat aievea. Există un soi de gaură neagră în istoria recentă, o rană colectivă netratată, „o meningită morală”, cum o caracteriza chiar un frontierist. Decesele de la frontieră s-au produs în toată perioada regimului comunist, cu precădere între 70-80, iar în anii 1988-1989 atingându-se apogeul.

Cei care au tras atunci sau au dat ordine pentru a se deschide focul împotriva celor care intenţionau să părăsească ţara erau tineri, iar unii dintre ei, încă în putere. Nu au fost deranjaţi de nimeni cu întrebări, nu au dat socoteală pentru actele lor. Se știe doar despre un singur caz de grănicer judecat şi condamnat pentru uciderea unui frontierist.

Dunărea, singurul contabil al morții

La peste trei decenii după prăbuşirea comunismului, fenomenul frontierist a rămas o temă sensibilă și incomodă. Unii dintre ei se vor găsi pentru totdeauna în adâncurile apei.

„Sunt mulţi cei care au fost îngropaţi în cimitirele locale din satele aflate de-a lungul malului Dunării. În cimitirul satului Golubinje, situat între Kladovo şi Majdanpek pe malul opus României, după spusele lui Vladislav Ilic, unul dintre cei mai bătrâni săteni, a rămas doar amintirea. Abia câte o cruce a mai rezistat în timp, ca să aducă aminte de cei uitaţi, multora dintre ei abia mai cunoscându-li-se locul de veci, ultima dovadă că au existat”, scria autorul articolului din cotidianul belgrădean Danas.