Editorial. Politica, arma care l-a răpus pe Eminescu ori cum să ucizi o pasăre cântătoare

Politica, arma care l-a răpus pe Eminescu. Dintr-un interviu luat de Cristina Hermeziu lui Jean-Louis Courriol aflăm că Mihai Eminescu nu a avut norocul contemporanilor săi de a influența poezia altor creatori din străinătate. “Este un pic ca și cum Goethe, Heine, Hugo, Baudelaire, Byron, Verlaine și Rimbaud nu ar fi fost citiți niciodată în afara granițelor lor, de parcă nu ar fi existat niciodată o traducere a lui Goethe în Franța, nici Lamartine în Germania”.

Politica, arma care l-a răpus pe Eminescu

Nedreptate, ironie a sorții? Probabil. “Românul absolut” a oferit însă umanității o operă tradusă în 150 de limbi din peste 250 de țări. Un diamant șlefuit până la perfecțiune, pe ale cărui fațete sclipesc comparații, epitete, metafore, personificări, hiperbole, alegorii, enumerații, repetiții, antiteze. O corolă a deplinătății figurilor de stil. Lor li se adaugă  ancestral oglinditor profunzimea valorilor neamului românesc.

Poezia eminesciană, în multe rânduri, nu e pământească. Harul divin i-a înconjurat fruntea acestui corifeu al versului măiestrit cu o coroană verticală, un nimb. O aureolă care cere îndreptățit admirație și pioșenie, primită după ce a pășit sfios, dincolo de catapeteasmă, în sacrul altar al spiritualității românești.

Absolut splendid de inspirată definiția dată lui Eminescu de către Petre Țuțea – “sumă lirică de voievozi”. Numai un domnitor ca el putea transpune sabia în pană. Nu una înmuiată în sânge, ci într-o cerneală de un siniliu aristocratic.

Mihai Eminescu a fost un perfecționist. Extraordinar de exigent cu el însuși, pregătit oricând să înlocuiască un cuvânt, o rimă sau măcar o nevinovată virgulă. Chiar și în ziua morții, avea în buzunar o variantă  modificată a poeziei “Stele în cer”. Alături de ea, ca o prevestitoare carte de tarot, versurile alteia, “Viața”.

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

Spuneam de acea pană care taie mai adânc decât paloșul. Eminescu nu a folosit-o în mod vindicativ, ci ca jurnalist de clasă ce arată, cui vrea să vadă, unde se și cum se pune punctul pe “i”. Dacă până în 1883 publicase doar 30 de poezii, faima i se edificase pe temelia articolelor semnate în “Timpul”, acolo unde fusese redactor-șef și redactor pe politică. I se alăturau în carul de luptă Slavici și Caragiale.

Cu el a intrat într-un Colosseum ce avea să-i fie fatal. Era o luptă nedreaptă, inegală între un gladiator fără pavăză, fără trident, și o trupă de mercenari cu lornion, ceas de buzunar, fercheși purtători de scut masonic și parfumați cu lavandă austro-ungară. Ca gazetar cu o luciditate de excepție, ca reformator și vizionar, Eminescu era cea mai impetuoasă voce care voia unirea țării-mumă cu Ardealul, încercând să dejoace planurile, intrigile, conspirațiile de alcov ale cocotelor ce doreau o alianță militară cu Germania și Imperiul Austro-Ungar.

A intrat în cătarea poliției politice, devenind indezirabil, o problemă cu multe rădăcini, o afacere de stat. Nu a acceptat niciun armistițiu, a respins orice compromis. Se gândea să planteze lăstarii unei organizații independente de trezire și promovare a spiritului românesc, de reînviere a Daciei Mari. Articolele lui Eminescu erau de atitudine, de analiză a vieții politice. Astfel, era înfierat Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Critica maghiarizarea numelor românești din Ardeal, pe însuși Carol I, fiindcă nu se impunea. Nu i-a scăpat nici înfrățirea pe sub masă a conservatorilor cu liberalii.

Eventuala postură, foarte posibilă, de a deveni parlamentar era considerată total neavenită pentru puterile externe ale României, prin apariția unui curent politic primejdios acestora. În scrisurile sale din “Timpul” a scos la iveală corupția politicienilor români, precum și macrele lor comisioane încasate din concesionarea căilor ferate.

A dat de pereți cu “iresponsabilitățile factorilor de pe puntea de comandă, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”. Îi era străin adevărul de conjunctură a formațiunilor ce cârmuiau țara. Realitatea națională îi indica altceva pe cadranul său de analiză. Era deja prea mult. Pentru prea mulți. Atunci, undeva în Vest, la Viena, s-a făcut auzit mesajul-tunet: “Potoliți-l pe Eminescu!” Era lansat de către francmasonul junimist, P.P. Carp, către confratele de lojă și parlamentarul Titu Maiorescu.

Comanda începuse a fi aplicată în 1883, pe când îndumnezeitul poet-jurnalist împlinea vârsta la care Iisus fusese crucificat. Câinilor războiului li se scoseseră botnițele. În loc de INRI, ilustrul Eminescu purta o pancartă pe care Irozii politici, fariseii și calfele lor scriseseră: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la rege, reacționar, paseist, antisemit, xenofob, naționalist șovin etc. Într-un galop de cal panicat venea reacția de o duritate extremă a celor străpunși de lancea cuvintelor eminesciene.

Au urmat azvârlirea în clinici și ospicii, otrăvirea cu mercur în “porții” de 7 grame, lovirea în cap cu frânghii umede, băi reci în plină iarnă, apoi “îngrijirea” doctorului Iszac, cel ce îi va pune ticluitul diagnostic: “sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Fusese emis cuvântul cheie- “paralizie”. Apt pentru imobilizare prin maladie. Totul se petrecea rapid, ca într-un film terifiant care ar fi impus blurarea imaginilor sfâșietoare. Până cănd rola de celuloid s-a terminat, dar continua să se rotească sacadat. În timpul necrologurilor de la Bellu, autopsia releva că rinichii erau albi, ficatul modificat. Indicii clare ale intoxicației cu argint viu (mercur).

Gheorghe Panu povestește în “Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care i l-a dat Eminescu: “Panule, știi tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui. Tot, tot nu este decât un șir neîntrerupt de martiri”. A fost unul dintre ei. Edițiile operei sale au fost trecute pe lista neagră a cenzurii comuniste și sunt la fel de numeroase ca acelea din scrierile lui Hitler și Mussolini, constata criticul literar Alex Ștefănescu.

Mihai Eminescu a fost primul ziarist roman căruia i se punea căluș într-o manieră dură, metodă ce avea să fie perfecționată de regimul comunist. “Într-o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și cinstit, nu putea să moară decât într-un spital de nebuni”, concluziona Alexandru Vlahuță.

„Rutină, rugină, ruină” ar fi numele potrivit dat unui tablou natură moartă, în care se prevede un Luceafăr livid și prăbușit pe un raft supărător de banal, alături de țeava încă fumegând a unei arme.