22:18
Românii au profitat din plin de „pauza” pe care le-au acordat-o cu „mărinimie” mânuitorii obscuri ai pandemiei, prin intermediul politicienilor și al medicilor aflați în slujba lor, și și-au făcut de cap toată vara pe litoral.
Și dacă Mamaia și Vama Veche, ținte clasice pentru jurnaliștii de televiziune, au fost mai tot timpul în atenția consumatorilor de media, iată cum și-au petrecut turiștii concediile și vacanțele în 2 Mai, satul de vacanță situat între Mangalia și Vama Veche.
Sat de vacanță prin care trec vamaioții, în mod special, în drum spre locul lor preferat de distracție, plajă și nopți trăite cu intensitate. Sub cele mai diverse aspecte senzitive și spirituale. Satul frecevntat de cei îndrăgostiți de acest loc, mult mai liniștit ca Vama Veche, care vinde ani, unii de decenii, aici, ori de cei care vor să experimenteze nebunia din vamă, dar vor ca noaptea să doarmă cât de cât liniștiți, să mai audă un val brizant care sărută țărmul, și care nu vor, atunci când merg pe drumurile din sat să calce pe vreun rebel fără cauză, îmbrăcat în piele, prăbușit în lumea viselor pe aleile de asfatl, piatră ori direct în colbul cu miros de scoici, răpus de oboseală, bere proastă sau spirtoase cu nume exotice. Sau de dor de iarbă verde acasă. Cum s-ar spune , așa, mai cu perdea.
2 Mai este una din cele patru localități ale comunei Limanu, acestora două adăugându-li-se și, desigur, Vama Veche, și Hagieni, sat de interior, mai prăpădit, slab frecventat de turiști, în care localnicii, neputând trăi din închirierea de camere, se bazează în special pe culturile de porumb și floarea soarelui și pe creșterea animalelor.
Stațiunea, sau mai degrabă, așa cum i se spune oficial în lumea turismului, satul de vacanță 2 Mai, se desfășoară, ca plajă, între doi poli. Golful sau zona „La dig”, care este chiar un dig pe care trec, zi și noapte, cu frecvență mare, cisternele care deservesc un terminal de gaze, și Micul Golf. În treacăt și foarte repede spus, terminalul de gaze este unul în care se stochează propan. Terminal deținut de un basarabean. Căci, „Basarabia e România”, nu-i așa? Loc cu autorizare de funcționare care ridică semne de întrebare. Cel puțin prin amplasarea fix în vecinătatea plajei populate, în plin sezon, de mii și mii de turiști. Un accident aici, o explozie maximă, ar face ca satul 2 Mai și chiar și Mangalia, să devină doar amintiri pentru cei care au scăpat cu viață. Și cratere în geografia loculului.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Revenind la „ideea cea dintâi”, Micul Golf, cu celebra sa plajă pentru nudiști și, un pic mai sus, Pescăria „2 Mai” și cherhanaua „Micul golf”, reprezintă unul din cele mai atractive locuri din 2 Mai. Un loc de plajă idilic, cu nisip alb și fin, cum numai în România, în zonele bune de litoral, poți întâlni. O pensiune cu camere cu vedere spre mare și balconașe din fier forjat sub care poți să cânți serenade iubitei, soției ori lunei de pe cer, sau pe care poți să-ți pui la uscat prosoapele de plajă, șortul de baie, slipul tanga și, dar nu prea e cazul, căci nu prea se poartă, sutienul. Totul vopsit în alb și albastru, amestecat cu gri, în degradeuri făcute cu stil. La parter se află restaurantul denumit generic cherhana, căci înțelesul corect cuvântului, de origine turcă (kerhane n.r.), este acela de „construcție, loc de depozitare temporară, sortare și preparare a peștelui”.
Și chiar în fața complexului, la vreo 50 de metri stau cuminți, trase cu vinciuri bine fixate, bărcile pescarilor. De-a lungul unei limbi de plajă întărită cu un dig de beton, stabilopozi și blocuri de piatră dură, care desparte golful nudiștilor, comunitate constantă de 40-50 de familii ori solitari, care vin aici an de an, pe lângă niște căsuțe de lemn închiriate turiștilor obișnuiți ai locului, pescarii și-au făcut baza de plecare, aproape în fiecare dimineață, când noaptea se logodește cu răsăritul, spre larg. Spre peștele gata prins, ori nu, în plasele întinse de o zi, ori spre locurile unde pot să dea cu momeală prinsă în cârlige.
Calcanul e specia cea mai vânată de pescari. Și cea mai greu de prins. Ca și sturionii, de altfel. În rest e bine venit tot ce mușcă din momeală și se agață în plasă ori cârlig. Chefal, sprot, stavrid, pălămidă (tonul de Marea Neagră). Și hamsia, desigur.
Pe vreme bună, cu cer senin, pe ploaie măruntă și rece, pe timp posomorât sau vesel, pescarii, unii bătrâni, născuți parcă odată cu marea, alții tineri, neplecați încă prin țări străine, care au gospodării și familii de întreținut în satele din jur, pornesc cu bărcile în care au pus cele de trebuință. Paragate, fire cu mai multe cârlige prinse de ele, setcile, niște unelte prevăzute cu plasă, cu care se încurcă prada. Dar și mulinetele, match sau feeder, dar asta e pentru cunoscători, nu pentru cei care așteaptă doar borșul de pește la masa tavernelor marine, cu șprițul alb sau rose în față.
Tot acest tablou întunecat este umbrit de amintirea unui eveniment tragic, de dată recentă, din primăvara anului 2019, când trei pescari, din care doi frați Gheorghe Stănică zis Călin și Cristin Stănică, de 54 și 50 de ani, și Vasile Pîrvu, și el cam pe-acolo cu anii, au fost înhățați de, uneori, atât de parșiva mare. Căci, așa cum spunea Fănuș Neagu în „Îngerul a strigat”, „Îi dai mării un deget și ea, într-o clipă, te ia cu totul”.
Gheorghe Stănică, dar îi spunem Călin, cum îi zicea toată lumea, om aprig, forță, fenomen al naturii, bun înotător, om însăprit de vânturi reci, ploi biciuitoare, cu așchii de gheață, acolo unde țărmul nu se mai vede sau e doar o linie subțire neagră, pierdută, deseori în cețuri, o linie care desparte de multe ori viața de moarte, Călin, așadar, era patronul cherhanalei „Micul Golf”. Și al Pescăriei 2 Mai. El a ridicat locul, el l-a făcut știut, de-și făcuse clientelă din toată țara.
Era în ziua de 6 martie a anului 2019. Dis-de-dimineață, când orizontul clipește a lumină albă și roz și a coajă de lămâie. Frații Stănică și Vasile se pregăteau să iasă în larg. Și, acum trebuie să spun, eu, cel ce scrie aceste rânduri, Vasile, starșnic pescar, era nepot, al lui tanti Valeria a lui Zaharia, Dumnezeu să-l odihnească, localnică a satului, care știe tot și povestește, acum, cu lacrimi pe care le șterge cu broboada, de cum au murit cei trei. Tanti Valeria, la care autorul articolului trage de ani de zile, la căsuța ei, turist în gazdă.
Așadar, cei trei, după ce au pus ce au avut de pus în barcă, sub privirile umede a doi căței ai locului, ce miroseau nevinovat a pește, s-au opintit în nisipul ud și rece și și-au făcut drum-cărare pe apă, întâi spre sud, apoi, mângâind cârma lăsată în apa-oglindă, cotind spre est. Era senin, era vreme bună. S-au dus, așa, la vreo 7-8 kilometri în larg. Pentru ei era ca și cum un orășean s-ar fi dus după ziare și țigări.
Se duceau după calcan. Acolo era mereu o înfruntare. Cu turcii. Cu pescarii turci braconieri, care se avântau în apele noastre ca să ne ia peștele. Când îi prindeau „frontiera”, polițiștii trăgeau spre ei să stea și să-i ia la „secție”.
Treceau orele. La ieșire, anunțaseră Căpetenia Mangaliei că se vor întoarce, ca de obicei, până în ora 14.00. La ora 20.00, când deja familiile celor trei, ieșiseră deja pe țărm câtând în zare după ai lor, Căpetenia Mangalia a dat alarma. În scurt timp, două nave ale Poliției de Frontieră și una a Agenției Române pentru Salvarea de Vieții Omenești pe Mare (A.R.S.V.O.M.) porneau în căutarea lor. I-au căutat zile întregi. Până s-a stins orice speranță de a mai fi găsiți vii.
Au căutat, apoi, săptămâni întregi, periodic, trupurile. Nimic. Mare era mută. Își ascunsese victimele. Morții înecați. Rudele i-au plâns și i-au jelit. Cherhanaua a fost, în acea vară, un loc trist. Dar a funcționat. Băieții lui Călin, doi, cu dinții strânși, cu fețele împietrite, au făcut ca locul să meargă mai departe. Turiștii aflau, vorbeau. Unii vărsau o lacrimă, două. Câteva. Priveau nispiul de la picioarele meselor puse pe plaja din buza pensiunii și vărsau picături de vin rose sau alb, de rom sau vodcă ori de bere. „Să bea înecații”. Mai făceau o plajă, mai intrau în apă, dar nu acolo, își făceau bagajele apoi și plecau. Morții cu morții, vii cu vii.
Fusese o furtună iscată din senin. Cum se zice. Pleci cu cer senin deaspra și în larg vine moartea cu vânt rece și negru. Te ia cu barcă cu tot, te învârte, te saltă în aer, tu te agăți de marginea bărcii, de vâslă, de un lemn. Apa rea te dezbracă, îți aruncă vesta de salvare, o scuipă, hăt departe, ca pe o coajă de ceva. Și apoi te bagă de tot la fund. Să îți arate cum e neviața.
”Pe Cristin, fratele lui Călin”, îmi zice tanti Valeria, „l-au găsit pe la Krapeț, în Bulgaria. Pe 28 iunie, același an. Pe 25 august, tot pe-acolo, pe Călin și pe Vasile. Fesul lui Vasile a ieșit sus, pe apă, în septembrie. Barca nu a apărut nici acum. Se plimbă moartea cu ea pe fundul mării”. Strânge basmaua, se uită de pe taluz spre marea, frumoasă și turcoaz, acum. „Acum sunt toți în cimitir. În cimitir, pe strada pe care stau. Pe Islaz. Când mă duc să vorbesc cu Zaharia, bărbatu-meu, trec și pe la Vasile. Îi aprind o lumânare”
Dar viața îți urmează cursul. Ce ia marea rămâne acolo. Pe țărm, doar amintirile și poveștile. Satul trăiește în continuare. Turiștii vin în valuri, an de an, și vor să se simtă bine. Și 2 Mai, localitatea, cu nume-dată de calendar, li se pune la picioare. De ce vin turiștii aici? Locul păstrează masiv din aerul anilor de comunism. Zici că e la fel.
Nu sunt hoteluri. Doar vile, cum le spun cei ce le-au ridicat, dar care sunt doar niște case mai mari, urâte, fie spus pe bune, dar cu camere multe. „Ca să producă”, ca să facă bani. Căci sunt doar trei luni în care locul este invadat de oameni disperați să se întindă pe nisip. Pe bucăți de scoici, cioburi și chiștoace. Să se scalde în marea, când curată, după ploi ori furtuni, când plină de alge, după două-trei zile, puturoase rău. Să înoate, ori doar să țipe când brizanții îi trântesc la mal, iar ei chicotesc ca o colonie de pinguini când află că s-a deschis la pescărie.
E acolo, spre digul cu cisternele de gaz, o comunitate de turiști cu corturi și rulote, unele vechi de când în tabăra de vacanță din sat veneau pionierii. În treacăt fie spus, tabăra de copii e închisă de doi ani. Cică are primarul oareșce interese cu terenul de acolo, Vrea el să facă ceva. E frumos, e pitoresc. E aproape cum era odată în Vama Veche. Doar că e mizerie. Acolo e la putere complexul cu plajă și șezlonguri incomode, cu umbrele cu pălării mici de stuf, de zici că a fost tăiat cu zgârcenie de pușcăriașii din vechea Baltă a Brăilei. E locul patronat de primarul Daniel Georgescu.
În combinație, vorbește lumea, cu fostul viceprimar. Combinații de culise. Nu te bagi. Iei șuberecul, încarci halba și îți vezi de treabă, îți vezi de jocul de-a vacanța. Nu dezvolt, că trecem în literatură. Locanta e ok. Cu albastru, cu alb. Culori din astea, ca în Grecia, Santorini. Tomberoanele pe plajă sunt puse după cheful băieților angajați să ia șpăgi de la turiști pentru un șezlong, care a mai fost închiriat de cineva în ziua respectivă, dar care a plecat la prânz. Așa că gunoiale, când sunt luate de turiști în pungi și nu sunt aruncate pe șest între stânci, sunt depuse cu evlavie ecologică, la primul colț de uliță înecată în praf de nisip. Sau sub vreo mașină mai acătării, parcată cu fața la mare. Să vadă și ea, mașina, pescărușii care ciugulesc pufuleți pe plajă.
Când ieși de pe plajă pe șoseaua care taie satul în două, plin de „casa maria, nadia, bianca, geanina și tot așa”, te uiți în dreapta, să nu vină vreo mașină în viteză pe contrasens, și dai cu ochii, jos în zare, de uriașele macarale galbene de la Șantierul Naval Mangalia. Bun cadru pentru fotografi.
Și apoi, te oprești la o crâșmă de pe drum și mânânci la „cum ți-o fi norocul”, căci la ce grozăvii vezi la televizor, cu alimente ținute la „rece” cu anii, mancatul în localuri publice a devenit sport extrem și aventură ce poate sfărși ori prin spitale, ori, în cel mai fericit caz, la o unica farmacie din sat, unde, în plin sezon turistic, aprovizionarea cu Furazolidon și Saprosan e chiar o problemă serioasă, la ritmul și cantitățile solicitate de turiști.
Dar dacă te grăbești, grăbit de stomacul care își cere drepturile, spre gazda unde te-ai instalat, să-ți încălzești ciorba la aragazul cu butelie instalat în curte, o iei pe drum, pe șosea, mânându-ți familia și copiii cu salteaua sau colacul, ținându-i cât mai aproape de umbra unor borduri plantate probabil pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Căci trotuarele sun ocupate de mașini, puse de-a curmezișul lor, cu boturile înfipt fix în gardurile vilelor. Căci siguranța pietonilor, a turiștilor pare a fi ultima problemă din viața de primar a lui Daniel Gheorghe Georgescu. Ca și gunoiul împrăștiat pe străzi sau adunat în jurul coșurilor de gunoi.
În satul de vacanță 2 Mai, după gândirea de negospodar a primarului, gunoiul se ridică de pe stradă, odată pe săptămână. Marțea. Probabil în acele proverbiale trei ceasuri rele. Și cum mai miroase pe străzi de la resturile manajere! Și pomenesc aici doar cojile de pepene care se transformă în arșița soarelui în borhot, bucuria roiurilor de muște.
Dar cum necum an de an cam aceași turiști revin aici. Atracția mării și a plajei, a locului în sine, și poate și a nostalgiei, pentru unii, ori a dorinței de experiențe noi, sunt prea puternice ca să nu îți faci, în fiecare vară, drum, vacanță, concediu aici.
Și despre 2 Mai, satul de vacanță cu nume de dată în calendar („pe 6 august plec la 2 Mai!” sic!) poți să scrii mult. Foarte mult. Până te gonesc pescărușii de pe plajă, umbrele tot mai lungi și răcoarea serilor de toamnă.
