Când inteligența sporită “te sabotează”: ce problemă au oamenii deștepți

Inteligența sporită este asociată, cel mai adesea, inclusiv cu capacitatea de a procesa și rezolva situații, probleme simple mult mai rapid decât cei cu un IQ mai scăzut. Dar, conform unui studiu recent, dincolo de un anumit nivel de dificultate, persoanele cu coeficientul de inteligență mai mare acționează, de fapt, invers de cum ne-am aștepta.

Când inteligența sporită “te sabotează”

Oamenii cu scoruri mari ale coeficientului de inteligență răspund la întrebări simple mult mai rapid decât cei cu un IQ mai redus. Totuși, când problemele devin mai complicate, situația se inversează, cel puțin pentru un anumit tip de întrebări.

În fața acestora, persoanele mai inteligente se grăbesc mult mai puțin să răspundă, dar au mai multe șanse de a o face corect. Această descoperire răstoarnă presupunerile de până acum și ar putea justifica schimbări în procedurile de testare și sunt susținute de modelele de rețele neuronale (BNM) care copiază conectivitatea creierelor indivizilor.

În imaginarul popular, a gândi rapid este asociat, de regulă, cu inteligența, iar multe studii anterioare au susținut această idee, dar e posibil să nu fi luat în considerare o varietate mai mare de unități de măsură.

Profesorul Petra Ritter, de la Institutul de Sănătate din Berlin a căutat să facă simulări care copiază caracteristicile creierelor anumitor indivizi.

Impact.ro

IMAGINI indecente cu Tania Budi au scăpat din telefon! Niciodată nu ai mai văzut-o AȘA

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Pentru a obține BMN cât mai corecte, Ritter și colegii ei au adunat date de 1.176 de participanți la proiectul Human Connectome, ce folosește imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) pentru a observa felul în care conexiunile cerebrale sunt implicate atunci când sunt provocate în rezolvarea unei probleme.

Ce problemă au oamenii deștepți

În studiul publicat în Nature Communications, echipa de cercetători a anunțat un amalgam de răspunsuri așteptate, dar și unele surprinzătoare.

Testele au însemnat că participanților și s-au arătat o serie de tipare și au fost rugați să identifice regulile din spatele lor, începând cu cele mai ușoare și terminând cu cele mai dificile. IQ-ul tuturor voluntarilor a fost măsurat prin testele convenționale, iar Ritter a explorat relația dintre tiparul activării creierului, IQ-ul măsurat inițial și acuratețea răspunsurilor la test.

„Este o sincronizare optimă excitație-inhibiție a neuronilor care influențează luarea deciziilor și permite unei persoane să rezolve o problemă”, a spus Ritter, într-o declarație.

Participanții mai inteligenți, care avea, în general, și o sincronizare a creierului mai mare, au fost capabili să sesizeze foarte repede soluțiile la problemele mai simple. Dar, pe măsură ce gradul de dificultate al problemelor a crescut, marele lor avantaj a fost să aibă răbdare până când toate zonele creierului au terminat procesarea problemei, în loc să se grăbească cu un răspuns greșit.

În fața unor probleme mai dificile, sincronizarea creierului a fost corelată cu răspunsuri date după o perioadă mai mare de timp. Acolo unde creierele cu sincronizare mai mică s-au grăbit cu concluziile, circuitele neurale din lobul frontal al celor cu sincronizarea mai mare au evitat decizia până când întregul creier a procesat informația necesară. Rezultatele au fost confirmate pe un alt set de 650 de persoane pe care observațiile anterioare s-au dovedit valabile.

„În sarcinile mai dificile, trebuie să depozitezi progresele anterioare în memoria de lucru în timp ce explorezi alte soluții apoi le integrezi unele cu altele”, a spus autorul principal al studiului, profesorul Michael Schirner.

„Această adunare de argumente pentru o soluție particulară poate lua ceva mai mult timp, dar, pe de altă parte, conduce la rezultate mai bune”

Ritter a putut să-și atingă scopul prin replicarea acestor elemente într-un creier uman din silicon, creând BNM individuale a căror conectivitate era asemănătoare cu a fiecăruia dintre participanți.

„Am descoperit că aceste creiere din silicon se comportă diferit de la unul la altul, la fel ca omologii lor biologici, umani”, a mai spus Ritter.

Omul de știință speră că dezvoltarea creierelor artificiale care le simulează pe cele ale indivizilor reali vor ajuta la identificarea intervențiilor necesare, de la caz la caz, pentru cei care suferă de boli neurodegenerative.