Un coeficient de inteligență ridicat este un concept destul de fluid, fiind. probabil, singurul lucru ce te poate face, concomitent, să pari incredibil de isteț sau incredibil de prost, în funcție de persoana căreia i te lauzi. Testele IQ sunt o pagină controversată, uneori sinistră, a istoriei științei, ducând la elitism și chiar eugenie, dar încă sunt considerate etaloane pentru psihologie și cercetare.
Coeficientul de inteligență sau IQ, (ce vine din sintagma „intelligence quotient”) reprezintă un concept și un scor derivat din diferite teste standardizate, prin care se încearcă măsurarea inteligenței. Altfel spus, este o formă de cuantificare a inteligenței umane. Psihologii francezi Alfred Binet și Théodore Simon au fost printre primii care au definit testele de inteligență cu ajutorul cărora se poate măsura IQ-ul.
Cu ajutorul lui Simon, Binet va dezvolta, în 1905, prima scală de măsurare a inteligenței, scara Binet-Simon. Această scară utiliza un criteriu de tip executiv în care copiii trebuiau să-și folosească abilitățile pentru a rezolva anumite sarcini. Aceste teste au variat de la testele cele mai senzoriale la cele mai abstracte, care au forțat utilizarea capacității intelectuale.
Metoda a fost creată în scopul de a găsi copiii care aveau nevoie de ajutor suplimentar, fiind trimiși ulterior la centre de educație speciale, în loc să fie etichetați drept „înceți la minte” și expediați în vreun sanatoriu, scrie iflscience.com.
În 1908, când Binet va face o revizuire a acestei scări în care va include conceptul de vârstă mentală, înțeleasă ca vârsta la care majoritatea oamenilor considerați normali sunt capabili să rezolve același număr de probleme.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Acest lucru a permis să se stabilească dacă au existat întârzieri mai mult sau mai puțin semnificative în dezvoltarea indivizilor, precum și o mai bună clasificare a acestora.
Deși intențiile au fost nobile, testele lor au fost condamnate să fie prost folosite din nenumărate motive. Însuși Binet a admis, la acea vreme, că noțiunea de măsurare generală a inteligenței este defectuoasă și poate crea neînțelegeri uriașe.
De-a lungul istoriei de creare și standardizare a testelor, coeficientul de inteligență a fost folosit adesea de cei care doreau să se simtă superiori altor oameni, într-un efort de segregare și chiar eradicare a acelor grupuri „inferioare”.
Testele IQ și-au găsit un „cămin” sinistru în mișcarea tot mai amplă în favoarea eugeniei – o teorie socială ce susținea îmbunătățirea genetică a unei anumite populații umane și eliminarea celor considerate inferioare – din Europa și SUA.
Eugenia a fost atât de populară la un moment dat, încât la începutul secolului 20 a avut adepți faimoși, printre care președintele SUA, Theodor Roosevelt, inventatorul telefonului, Alexander Graham Bell și miliardarul John D. Rockefeller jr. Astfel, testele IQ au continuat să fie folosite în SUA pentru a-i descoperi pe cei „înceți la minte”.
În 1924, statul Virginia chiar a legalizat sterilizarea forțată a persoanelor cu IQ scăzut, rezultat în urma testelor, decizie ce a fost ulterior susținută chiar și de Curtea Supremă a SUA, în timpul unui faimos proces al vremii, Buck vs Bell, din 1927. Ideea era sterilizarea femeilor cu IQ scăzut, pentru a nu aduce pe lume copii cu același „defect”.
Dar testele IQ și eugenia au fost folosite în cel mai sinistru mod de Germania nazistă, Hitler și acoliții săi dorind crearea rasei superioare și eliminarea celor considerate inferioare, lucru ce a declanșat, printre altele, însuși Holocaustul.
Dar dincolo de aspectele întunecate ale istoriei testelor de inteligență, sunt ele bune la ceva, de fapt? Chiar dacă au fost perfecționate în timp, studii recente au dovedit, de exemplu, că legătura între IQ și performanțele de la job sunt, în cel mai bun caz, foarte subțiri. Nici testele făcute în școli nu s-au dovedit relevante, dat fiind că elevi ce performau ca nivel al IQ-ului, nu dovedeau aceeași perspicacitate și în viața de zi cu zi.
Totuși, testele IQ nu sunt chiar inutile, ele putând fi indicatori de performanță pentru anumite sarcini cognitive specifice, unele care pot fi folositoare în școală, carieră și în viață, în general.
Dar inteligența umană nu are o singură definiție – un om de știință strălucit poate să nu aibă succes în domeniul creației si viceversa – iar să spui ca este „mai inteligent” decât alții este simplist. Cu alte cuvinte, nici măcar Albert Einstein n-ar fi putut fi la fel de genial și în sculptură, după cum marele sculptor Constantin Brâncuși n-ar fi avut rezultate deosebite, dacă s-ar fi ocupat de fizică și matematică.
