REPORTAJ

Vagoanele fantomă de lângă Gara de Nord. Un dezastru provocat cu bună știință. Imagini rupte parcă dintr-un film post-apocaliptic

Cristian Botez 21.09.2021, 14:55

Dacă un regizor și-ar propune să facă un film post-apocaliptic în București, calea ferată din ultimul kilometru dinspre Gara de Nord ar oferi decorul perfect. Doar între segmentul dintre Podul Crângași și Gara Basarab, sunt peste o sută de vagoane de călători, trase pe linii moarte, în diferite stadii de distrugere, de dezagregare. De dezintegrare.

Mergând printre ele, ai zice că ai nimerit brusc într-un peisaj format după un cataclism îngrozitor, după un război total care a ucis tot ce era viu cândva, lăsând clădirile, vehiculele și, în cazul de față, garnituri întregi de tren, pradă timpului și forței nimicitoare a naturii.

Rugina, stăpâna vagoanelor

Vagoane pe care încă mai persistă culoarea, într-o confruntare continuă cu soarele, cu ploile, vântul și mai ales cu timpul. O culoare bleu pal, ca seninul unui cer de altădată, care a luminat, decenii în urmă, drumuri prin țară, călătorii și vacanțe, drumuri vii,  drumuri cu oameni, bucurii, zâmbete, familii fericite, grupuri de tineri trăindu-și viața la maxim, ce par, acum, a fi dispărut în chip straniu, de neexplicat.

Căci pare, după cum arată totul, să nu mai fie nimeni prezent să spună, ce, cum, când s-a întîmplat marea distrugere. Trei, patru poate chiar cinci decenii, însumând așadar cinzeci de ani de istorie pe drumuri de fier. Vagoane, cum spuneam, vag colorate, sau vagoane în care rugina a devenit stăpână peste fier, acoperind totul cu un maron grunjos, găurit, ciuruit pe alocuri, un maron-ruginiu rupt, contorsionat, care șfichiuie, când și când, sub impulsuri misterioase, aerul, vegetația care a năpădit totul. Să fie vântul, să fie timpul ori aerul uitării?

Jungla de pe calea ferată

Pentru cunoscători, dar și pentru curioșii pe care îi vom fi stârnit cu aceste descrieri, ceea ce se află aici, între Calea Griviței și Calea Giulești, seamănă perfect cu peisajele în care se derulează acțiunea filmului „Călăuza”, în regia lui Andrei Tarkosvski, realizat în anii ’80, după romanul sience-fiction „Picnic la marginea drumului”, scris și publicat în 1972 de frații Arkadi și Boris Strugațki.

Și cum altfel, când vezi zeci de vagoane, mai toate fără geamuri, cu vegetație sălbatică întinsă ca niște ființe fantastice, șerpi cu frunze și spini, răsuciți și alungiți pe zeci de metri, printre ramele ferestrelor și cadrul ușilor, cu boscheți și copaci cu rădăcini de-o parte a vagoanelor și vârfurile crengilor ieșind pe ferestrele de pe cealaltă parte?

O junglă spontanee, de te întrebi unde sunt animalele. Doar păsăret croncănitor, cobe ce par rele, vestitoare de și mai rău. Un teritoriu ireal în mijlocul orașului, ascuns privirilor mai tuturor de dincolo de ziduri. Ziduri care separă haosul de oraș, de oamenii care nici nu bănuiesc ce e dincolo de ele. Asta, în timp ce, pe stradă, la poalele acestor ziduri uriașe se întind peluze cu plante ornamentale, ca într-o poezie urbană.

Vagoane abandonate 5
Vagoane abandonate

Toți vinovați, niciun pedepsit

Dar tot ce am descris mai sus are o explicație mult mai prozaică. Totul este rezultatul unei gestiuni catastrofale, a unui jaf susținut care s-a derulat de-a lungul celor, iată, aproape 31 de ani împliniți, de după evenimentele din decembrie 1989.

Rezultatul unei administrări iresponsabile ori bine orientate spre câștiguri private, din partea Ministerului Transporturilor și, începând cu 1998, anul înființării societății CFR Călători, din partea acestei societăți.

Partea ironică a situației este că, dată fiind succesiunea atâtor și atâtor administrații și conduceri la vârf ale CFR Călători, răspunderea pentru falimentul tehnic, de înzestrare, de utilizare și funcționare a acestei ramuri de însemnătate capitală, strategică pentru țară, este disipată în timp și împărțită, ca nivel de implicare și măsură a proastei administrări, în nenumărate părți.

Fiecare guvern, fiecare partid care a deținut puterea de-a lungul istoriei post decembriste este responsabil pentru acest dezastru. Desigur statul are suficente instituții îndriguite să cerceteze, să ancheteze, să afle cauzele, să determine răspunderea fiecărei conduceri, a fiecărui factor decizional, a fiecărui om care a semnat contracte, acte de conducere, adiministrare.

Practic orice hârtie care ar fi trebuit să asigure o bună funcționare a CFR Călători. Lipsa de acțiune și implicare a acestor instituții trădează complicitatea lor la dezastrul CFR Călători.

12 vagoane dispar zilnic de la CFR

Dar haideți să ne întoarcem puțin în timp, îmbarcați imaginar chiar într-un astfel de tren distrus. Și iată-ne, prin declarații ale oamenilor care au lucrat, care mai lucrează, direct sau conex, în această zonă, în anul 1990. Și aflăm că, având ca sursă Federaţia Sindicatelor Transportatorilor Feroviari, „în 1990, România avea peste 153.000 de vagoane pentru trenurile de marfă şi călători şi 4.400 de locomotive.

Pentru cele două companii, au rămas acum (dată recentă, ca reper n.r.) numai 1.700 de locomotive. Călătorii mergeau cu 11.000 de vagoane, din care azi mai sunt exploatate o mie. Mărfurile erau cărate cu 142.000 de vagoane. Astăzi sunt suficiente 32.000. 118.000 de vagoane au fost exportate ca fier vechi şi topite în combinate siderurgice. Banii obţinuţi au ajuns în buzunarele unor oameni de afaceri care au câştigat licitaţii cu CFR, ani la rând. În ultimii 30 de ani, Căile Ferate Române au scos din funcţiune, în medie, 12 vagoane zilnic, echivalentul unei garnituri de tren”.

Explicații călduțe ca un ceai de clanțe de uși de tren

În replică și completare, CFR Călători, prin Compartimentul PR-Marketing, a remis redacției impact.ro, la solicitarea semnatarului acestui articol, următoarele: „În ceea ce privește situația actuală, este relevant faptul că pentru asigurarea compunerii trenurilor planificate să circule sunt utilizate zilnic peste 1000 de vagoane”.

Și, în continuare: „ La înființarea CFR Călători în anul 1998, societatea a preluat 4494 de vagoane, inclusiv vagoane specializate (poștă și mesagerie). Ulterior, în funcție de starea tehnică și specificul acestora (poștă, mesagerie), o parte au fost transferate către alte societăți sau valorificate prin vânzare ( cele cu o stare tehnică improprie exploatării, casate) la licitații publice, conform legislației în vigoare”.

Deși, jurnalistic vorbind, reporterul impact.ro, cu greutatea dată de experiența a 30 de ani de presă, remarcă solicitudinea societății față de solicitarea furnizării de date, nu poate să nu remarce refuzul, diplomatic ce-i drept, al CRR Călători de a furniza informații exacte fix despre subiectul tratat.

La întrebarea „Câte vagoane abandonate, lăsate pradă distrugerii există pe căile ferate pe care operează CFR Călători?”, răspunsul a fost: „Indicarea unei valori cantitative este nerelevantă, raportat la subiect, ca urmare a modificării constante a numărului de vagoane și a încadrării acestora (apte pentru circulație, scadente la reparații, retrase cu defecte etc)”.

Răspuns care nu este nici pe departe în măsură să aducă o lămurire clară a cititorilor și, ca să fim și mai specifici, „călătorilor CFR”. O altă informație pusă la dispoziție redacției impact.ro, și anume „în perioada 1998 – 2011, CFR Călători a achiziționat 603 vagoane”, este de natură de a pune într-o lumină și mai proastă calitatea funcționării CFR Călători de-a lungul timpului.

Fără a face trimitere la vreo perioadă sau conducere anume a societății. Absolvind, astfel, de orice răspundere, în mod evident, și actuala conducere a societății. Vremelnică, la cheremul și bunul plac al guvernanților actuali ori ai oricărora se vor mai perinda în fruntea țării în aceste vremuri tulburi.

Este evident că haosul politic care domină România acum absolvă de orice răspundere orice instituție, orice societate de stat, marii pierzători fiind, ca de obicei, cetățenii țării, și, iarăși, în mod specific, „pe subiect”, „călătorii CFR”.

Nălucile din vagoanele-fantomă

Dar iată cum, printre aceste date, mai mult sau mai puțin exacte ori sincere, dincolo de cifre și declarații, se întrevăd, apare și uneori chiar se afirmă fățiș, revendicativ factorul uman. Tot acest peisaj de sfârșit de lume și civilizație este săgetat, în unele cazuri, de apariții ce par a fi sau poate nu reale, entități umane, care bântuie perimetrul în care zac sutele de tone de fier, foste vagoane de călători.

Oameni, fără îndoială. Dar ce oameni! Ființe care trăiesc la limita propriilor lor existențe. Năluci stranii, trupuri vii și umblătoare, acoperite de zdrențe cenușii ori negre cu totul, cu strat de murdărie acumulat în ani de zile. Cu pielea acoperită de praf, mizerie groasă, cruste, unsoare și rugină ștearsă de pe pereții vagoanelor.

Oameni care au uitat cine sunt, oameni cu identitate pierdută în propriul trecut, cu numele într-o dureroasă și neștiută uitare, cu grai pierdut, transformat în sunete aproape nearticulate, cu priviri rătăcite ori iscoditoare și viclene.

Oameni ascunși, retrași într-o muțenie care le oferă un ultim bastion de retragere din fața semenilor în care nu mai cred. Năluci, umbre care se ivesc dintre vagoane ori din vegetația sălbatică, la ceas de seară, în penumbră, la adăpostul izbăvitor al semiîntunericului. Direct spus, boschetari de ultimă rezistență. Nu oameni ai străzii, ci oameni ai vagoanelor fantomă, ei însuși apariții fantomatice.

„O muscă nu stă pe ei. Mor toate”

Ceferiștii care lucreză în perimetru, fie de la Atelierele de Revizie, fie de la Regionala București, îi știu. Îi văd, seara mai ales. Cei care lucrează noaptea mai dau nas în nas cu câte unii. Cei câțiva muncitori de la Atelierele de Revizie sau de la Halta Basarab pe care reporterul impact.ro i-a întâlnit au povestit din mers sau din mișcare, cărând te miri ce pe umerii acoperiți de salopete înegrite de ulei și vaselină sau fluturând stegulețe zdrențuite, ca semn de liberă trecere, spre locomotive scăpate parcă din muzeul tehnic feroviar, secțiunea antichități.

„Îi vedem în fiecare zi, seara mai ales pe aici”, spune unul dintre ceferiști în trecere cu pas săltat peste traverse și liniile de fier. „Majoritatea sunt în tranzit. Nu stau pe-aici că nu au de ce. De furat s-a furat mai tot ce se putea fura. Nici în vagoane nu se mai pot adăposti. Ici colo mai e câte o banchetă. Sunt desfundate, rupte, pișate toate. Și atâta mizerie. Tot ce e aici e un wc total.

Mai sunt câțiva, dar arată că nici nu mai știi ce sunt. Abia îi poți numi oameni. N-ai să vezi o muscă pe lângă ei. Mor toate. Mai trec târziu pe-aici, când sunt în tura de noapte și mai dau nas în nas cu câte unul. Mă și sperii, deși îi știu”. Și omul pleacă mai departe scuturând scârbit din cap și mână. Are treaba lui. Mai duce un șurub, mai lovește cu ciocanul o roată, se mai uită filosofic la un macaz.

Stelian Popa, din căruciorul de invalizi

Există, însă, în preajama acestei zone postcataclism și oameni ai străzii cărăora le-am putea spune, păstrând proporțiile, prosperi. Le merge, adică, oarecum bine. Nu foarte bine. Bine, doar. Sunt hrăniți de oamenii locatari ai blocurilor de pe Calea Griviței în special, dintre Basarab și Gara de Nord. Primesc pomeni, haine, medicamente. Darnici sunt și provincialii care tranzitează Bucureștiul.

Oameni simpli, de la țară, navetiști ori din cei care vin „la capitală” să-și vândă de prin bătătură. Ca târgoveții de pe vremuri. Oameni amărâți și ei, în simplitatea și puținătatea traiului pe care îl au, dar cu inimă deschisă, care își mai spală din păcate dând altora mai năpăstuiți  decât ei, din traistele cărate cu trenul. Sub Podul Crângași, chiar sub acoperământul desfășurat deasupra Griviței, câțiva din acești sărmani și-au făcut adpăosturi.

Mai un pat improvizat din scânduri și bureți, mai o „noptieră” din cartoane, peste ele, trențe claie peste grămadă, nelipsitele sacoșe de „hipermarchet”. Și, emblematic pentru zonă, câte o valiză șchioapă, târîtă până la izirea materialului, cu fermoarele cusute cu sârmă ori sfoară, abandonate sigur de oameni care le-au trambalat ani de zile pe peroane, prin vagoane, tăvălite în colb sau glodul cine știe căror halte.

Printre aceste cuiburi,  o rulotă albă, de prin anii ’70, răsare ca o șefă peste cotețe. Cineva a scris pe ea, cu vopsea spray „Călugărul Moise”. Reporterul impact.ro a luat la pas toate cotloanele în căutarea misteriosului personaj. La un moment dat, sub pod, chiar la trotuar, lângă un gard de plasă de sârmă acoperit cu o meșă jegoasă, zărește doi bărbați.

Unul din ei, așezat într-un cărucior cu rotile, cu fața parcă plânsă, ochi lăcrămoși și un chip de care, pare-se, alcoolul și-a bătut joc ani de zile. Aflu că îl cheamă Stelian Popa și are 53 de ani. A fost muncitor la Atelierele Grivița și, da, i-a plăcut să bea. Aceeași veche poveste. „Beam cu băieții. Când intram în tură, după ce ieșeam din tură. Beam și când eram în tură. Fără poze, te rog”,  îi spune reporterului, dar după ce acesta apucase să-i facă vreo două cadre de la distanță. A doua azi aveam să-i duc un sac de haine de sezon.

Călugărul Moise. 12 ani la Mănăstirea Căldărășani

Lângă el, de fapt, venind spre noi în timp ce stăteam de vorbă, o apariție aprigă, care, spun eu, cel ce semnează acest reportaj, m-a dus cu gândul la Ivan cel Groaznic, țarul care și-a ucis fiul. Are voce de tunet, barba lungă și căăruntă. Ține într-o lesă murdară doi câini. Cel maron pare pui și blând. Dar aflu că e un câine de patru ani și e capabil să sfâșie orice, pe oricine. Cică are canal video pe youtube. Cânele. Îl cheamă Gogu.

„Câți ani îmi dai?”, mă întreabă omul cu barbă lungă direct. „Păi”, mă încumet eu, neștiind cum să-l iau, „spre 50”. Scoate un urlet inuman de se sperie trecătorii. „Măăă!”, țipă la mine cu voce de se sting luminile semaforului. „Mă, pun câinii pe tine!”. Nu știu de ce, dar tind să cred că ar fi în stare.

Îmi pun în joc tehnica de împrietenire. Și se potolește. „Am fost 12 ani călugăr la Mănăstirea Căldărășani”, îmi spune fără să-l întreb nimic. Căci simt că mi-ar fi mai bine la vreo două stații cu troleibuzul 86 distanță de el. Mă ia de braț și mă strânge de mă face să mă gândesc la o fractură triplă de humerus stâng. Omul continuă nestingherit. „Sunt Vasile Moise, mi se spune Călugărul și mai am trei ani și fac 90”. Îl cred, doar doar mă lasă în pace.

Și boxer în Norvegia…

Dar omul, care acum mă face să mă gândesc la Jean Valjean, zis Jean le Cric, celebrul personaj din romanul lui Victor Hugo, „Mizerabilii,, proverbial pentru forța sa, continuă. „Am fost și boxer în Norvegia. La categoria mijlocie grea”. Apoi, fără nici o avertizare, în mijlocul trotuarului străbătut de trecători, își dă pantalonii jos, dezgolindu-și picioarele albe. Pe pulpe și până jos spre glezne, are tatutați niște șerpi colorați cu roșu, galben și verde.

Înfricoșători. Sunt pe cale să-i zic să mă lase să-i fac niște poze, așa, cu nădragii în vine. Dar îmi amintesc brusc de strânsoarea mâinii sale și de faptul că a făcut box. Discuția cu pitorescul personaj continuă vreun sfert de oră. Aflu și ce nu aș vrea să știu. Categoric, am un subiect gras pentru un reportaj cu el.

L-am lăsat cu câinii lui, lângă Stelian Popa, cel cu „fără poze, te rog”. A doua zi aveam să-i aduc și lui un sacou. Bej. Doar cu niște pete mici de sânge. Altă poveste, pentru altă dată. Astfel, cu Călugărul Moise am terminat apoteotic periplul în zona Basarab-Gara de Nord, pornind de la o sută de vagoane abandonate și distruse și ajungând la două povești de viață derulate la doi pași de imensul cimitir de trenuri.

CFR, armata înfrângerii

Pe vremuri, se spunea despre CFR că este o a doua armată. Probabil că a rămas așa, dar acum este o armată înfrântă. Zdrobită în bătălii după ce a fost condusă de „generali” impostori, popotari și izmenari de trupe de spatele frontului. Profitori ai ceea ce a fost, cu decenii în urmă, o mândrie națională.

De ani de zile, vagoanele CFR Călători, ca și cele de marfă, au fost trase pe linie moartă. Și odată cu ele, o industrie, un colos pe spatele căruia se ținea o țară întreagă. Vrei să îngenunchezi o țară: distruge-i sistemul national de transport feroviar.

Și dușmanii țării, cu ajutorul ticălos al trădătorilor, cel puțin în acest moment, pot spune că au reușit. Trist este că angajamentele și promisiunile vagi de redresare nu fac decât să adâncească durerea și tristețea provocate de această înfrângere.

În final, un element, aș spune în raport cu povestea noastră, aproape fără noimă, Fără nicun efect de perspectivă. Atât de sumbru este prezentul. Cifra de afaceri bugetată pentru anul 2021 la CFR Călători este de peste 1.840 mil.