14:57
Multe prietenii cu cunună de lauri au dăruit valoare acestui neam. Însă, una mai pitorească prin eterogenul convergent ca aceea dintre Țuțea și Cioran nu și-a găsit măsură. Unul, “Petrică”, așa cum i se adresa în scris prietenul său de la Paris, își materializa gândirea sclipitoare printr-o limbuție cronică. Parcă se strângeau în gândirea sa toate fotele și ițarii înțelepciunii românești după ce primeau pecetea înnobilată a lui Dumnezeu.
Modestia lui Țuțea, nici nu s-ar fi putut altminteri, i-a dat întotdeauna șansa rară a revelației. Acest om a văzut până și ce nu a văzut. Spunea că niciodată, de câte ori a scris, nu a avut în odaia lui vreo zeitate. A scris mult. Pană fecundă. Însemnări și eseuri de valoare inestimabilă, dar, fără voia lui, s-a adâncit în oralitate.
Gabriel Liiceanu opina că exprimarea sa întruchipează un neaoș personaj rupt din Amintirile lui Creangă, care, în timp, s-a modificat din cauza spinilor lagărului comunist. Schimbarea, de fapt maturizarea, cred că s-a desăvârșit în paginile Bibliei. Dacă nu a venit zeul la el, Țuțea a săpat în cerurile Cărții Supreme ca sa-L caute. Și L-a găsit. Asta i-a dat forța unică de a exprima adevăruri filosofice într-un limbaj uluitor de simplu.
Întâmplător, pe la mijlocul anilor ’70, mi-a căzut în mână o revistă britanică. Am citit acolo niște speculații conform cărora Socrate mâncase cucută în doze infime, iar cum din acea plantă se mai făceau și medicamente, filosoful atinsese culmile înțelepciunii. Țuțea, deși asemuit de către foarte mulți cu acest precursor al idealismului obiectiv, grație talentului său oratoric, și-a extras nu o dată seva ideilor de o franchețe dezarmantă din tulpinile poporului din care se trăgea. Oameni care s-au vindecat de otrava cucutei, plecându-se pios în fața icoanelor neamului.
Resortul ce l-a împins pe acest feeric povestitor către hotarele sanctificării a fost Emil Cioran. Atunci când își îndemna semenii să caute în drame prilejuri de sublimare și să folosească tragediile ca drumuri spre purificare, era nevoie de o contrapondere undeva. Nopțile franțuzești, tenebrele pariziene se diluau în apele de cleștar ale Dâmboviței pe care naviga “pluta” lui Petrică. Zidurile sumbre, ceața, ploaia și tristețea, ba chiar obsesia șarpelui care ispitește la pierderea Paradisului, îl înverșunau pozitiv pe Țuțea.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Își înțelegea minunatul confrate, îi respecta opiniile, însă păstra întotdeauna în mâna-i mută o iconiță. Încerc să-mi imaginez chipul expresiv al lui Țuțea lecturând următoarea frază:
Diferența dintre mine și Dumnezeu- El poate ceea ce eu simt. Puterea ne desparte. O diferență de nuanță metafizică. Nu trăirea în dumnezeire, ci în dumnezeirea noastră. Un filosof care se zbate fie să găsească argumentele pentru existența divinității, fie să o combată reprezintă o poartă către ateism.
Frământările spirituale ale acestor doi corifei ai filosofiei au expus umanității laturi nevăzute ale poliedrului existențial. Oameni care au pătruns fără teamă sau popas în stâncile cunoașterii. Au avut forța să perceapă fluide stelare, să le traducă și să le aștearnă cu modestie la picioarele celor care vor să se întrebe, fără să ceară nimic. Ba nu!
Petre Țuțea a avut totuși o dorință. I-a scris în primăvara anului 1990 să-i cumpere garsoniera din București, fiindcă nu își dorea să moară chiriaș. Într-o proprietate a prietenului său nu s-ar fi simțit niciodată în această postură. De fapt, ambii vor rămâne chiriașii eterni ai lojei de onoare care găzduiește suflete în fața cărora superlativele pălesc.
