Se declară actor liber profesionist și susține că nu e preocupat să devină membru al vreunui teatru bucureștean. Carol Ionescu, fiul lui Șerban Ionescu și al Magdei Catone, ne-a oferit un interviu interesant, în exclusivitate pentru Impact.ro, în care ne-a vorbit despre scenă, despre celebrii săi părinți, dar și despre femeia pe care o adoră.
Carol Ionescu: Am vorbit cu tata, nu neapărat despre profesia de actor. Am vorbit cu el, la 14 ani, și mi-a spus să mă fac arhitect sau veterinar. Nici eu nu știam pe atunci că vreau să mă fac actor.
Am vorbit cu un an înainte să moară și i-am spus că m-am apucat de teatru într-o trupă de teatru de liceu și mi-a spus ceva succint, de tipul ”Bravo!”.
Primise niște ecouri, cred, de la Horațiu Mălăele, fiindcă am jucat în pelicula acestuia, „Funeralii fericite”. Nu au fost vorbe mari, n-au venit cei trei magi și i-au spus că acesta e copilul promis, care trebuie să facă actorie. Dar, nu mi-a dat sfaturi! Și tata și mama mi-au spus să nu fac meseria asta!
Carol Ionescu: Stigma meseriei de actor e aceeași de ceva vreme. Că nu o să câștigi bani, că din ce o să trăiești?! Așa gândesc părinții, chiar mai mult, cei ce ei înșiși sunt actori.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Văd ce e greu în meseria asta și în breasla asta. Dar, ai mei nu cred că s-au oprit la povestea asta. A fost ceva mai profund la ei, fiind actori. Mai degrabă, am perceput ca ceva de genul ăsta: ”Ai grijă în ce lume te bagi că e înșelătoare!”.
E foarte greu să faci meseria asta, atâta vreme cât nu e aplecare spre ea și din partea societății în care trăiești, indiferent dacă e vorba despre autorități sau despre ceilalți.
Carol Ionescu: Eu nu am 25 de ani. Eu vreau să sparg acest mit al publicațiilor, în care văd că mai apar pe net, cum că aș avea 25 de ani. E o greșeală, pe undeva, fiindcă eu sunt născut pe 3 noiembrie 1995. Toată lumea zice că am 25, dar, am, de fapt, 27. Sper să se mai greșească așa și când o conta!
Carol Ionescu: Păi, de unde credeți? Am crescut cu umor în casă, în jurul casei, dar și la familia extinsă. Nu sunt doar părinții responsabili. Verii și verișoarele, din partea tatălui meu, au avut și ei influența lor. Și mama lui, dar și frații lui, din Caracal, cu toții au avut mereu o ironie.
Am făcut cunoștință devreme cu ironia. Umorul mi s-a rafinat pe parcursul anilor petrecuți cu ai mei, în trupa de teatru, dar și cu oamenii cu care m-am întâlnit în viață.
Umorul e peste tot, în breasla asta, nu prea ai cum să rămâi un om rigid. Adică, există și oameni rigizi, dar nu știu cum fac asta, Doamne, iartă-mă!
Carol Ionescu: Grea! În afara meseriei, nu mă văd făcând altceva. În breaslă mă văd, făcând, scriind scenarii sau producând filme. În urmă cu câțiva ani, m-am apucat și am făcut niște filme, împreună cu un prieten.
Din banii noștri, pe prietenii sau pe bani foarte puțini! A fost foarte dificil, dar am văzut satisfacția pe care ți-o dă meseria din spatele camerei.
Deci, nu neapărat actor, ci să faci parte din acest grup, în care cu toții se străduiesc să spună o poveste cinstit și frumos, și, după placul lui, al unui public spectator.
Ca atare, cred că voi explora și alte zone din meseria asta frumoasă! Atât timp cât mă voi ocupa cu spusul de povești, eu cred că voi fi satisfăcut!
Asta am simțit eu că-mi transmit ai mei, fără poate să-mi fi transmis ei, de fapt. Că am de-a face cu o meserie înșelătoare! Mai întâi, mă așteptam să fie ceva ușor.
După, am realizat că e ceva greu! Apoi, iar m-am răzgândit și am fost de părere că e ceva ușor, că trebuie făcut cu simplitate. Și acum iar mi se pare că e o meserie grea.
Probabil, din cauza vremurilor, nu din cauza programului. Iar în România, cel puțin, trăim într-o breaslă foarte scindată de artiști, în care toată lumea are o problemă cu toată lumea.
Ca tânăr artist, nici nu înțeleg prea bine de ce se întâmplă asta. Se formează disensiuni, tensiuni. Sunt multe lucruri nenecesare meseriei ăsteia, care vin, cu meseria, la pachet! Și să nu uităm de pandemia recentă, care a dat în cap tuturor industriilor spectacolului, inclusiv cinematografică și teatrală.
Carol Ionescu: Nu-mi dau seama! Nu cred! Le-a făcut foarte bine și le-a făcut onoare! Nu vreau să-l rușinez depășindu-l sau mai știu eu ce! Și-a făcut treaba foarte bine.
Mie mi-a fost tată, mai mult, ce-i drept, așa că nu pot să judec ce fel de actor a fost. Sunt destui cei care pot judeca asta! Cred că rolul lui de tată mi-a plăcut! Dacă aș putea fi pe jumătate un tată, cum a fost el, cu plusuri și minusuri, ca orice părinte, și de la care iau exemplu, zi de zi, m-aș declara mulțumit!
Carol Ionescu: Am o mamă rămasă, pe care o țin aproape, fiindcă suntem și vecini, în prezent. Am și o iubită pe care o numesc iubirea vieții mele. Actrița Nicoleta Hâncu este iubirea vieții mele.
E o superactriță și o gagică și mai mișto. E foarte bine să se audă asta despre o câștigătoare de Premiu Uniter. M-a cucerit foarte greu. M-am lăsat foarte greu! Glumesc!
Suntem prieteni de mult timp, fiindcă ne-am cunoscut în trupa de teatru, despre care v-am vorbit și suntem prieteni foarte buni de atunci. Mereu a existat ceva în aer, dar n-am știut să spun ce este, am tradus-o ca pe o prietenie și, după ce s-au clarificat lucrurile, după opt sau zece ani de prietenie, pot spune că ne-am pus pirostriile. Suntem iubit și iubită! Și cu asta v-am spus deja mai mult decât i-am spus mamei!
