Tudor Arghezi, poetul cu cea mai controversată viață. N-a terminat liceul, a făcut de două ori închisoare și a lăsat o femeie însărcinată când era călugăr

Pe numele său real Ion N. Theodorescu, s-a născut la 23 mai 1880, în Bucureşti, într-o familie originară din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj. A avut o copilărie tristă, Arghezi mărturisind peste ani: „Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”. Absolvent al Şcolii primare „Petrache Poenaru”. Începând cu anul 1891, de la vârsta de 11 ani, este obligat să se întreţină singur, din cauza grelei situaţiii financiare a familiei.

Refugiul în călugărie

În perioada 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Ca elev, şi-a câştigat puținii bani de zi cu zi dând meditaţii, iar în perioada liceului, la numai 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură. 1896 este anul său de debut literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”, unde poetul semnează Ion Theo. Urmeză creaţiile sale din perioada 1897-1899 semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi. Abandonează cursurile liceului pentru a lucra, în poziţia de laborant la o fabrică de zahăr din Chitila.

La 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, iar el, deosebit de tulburat, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către divinitate. Dând curs chemării emoționale cerești, între anii 1900-1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif. Liniștea regăsită îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor.

Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, a întreținut o relație cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată. Constanța s-a văzut nevoită să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina. Autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele.

Muncitor pentru subzisență

În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă în capitala Franţei, unde oficiază situaţia copilului, recunoscând paternitatea cu acte în regulă. Împreună cu cei doi, Arghezi merge apoi în pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de inspirație creatoare, scrie mai multe poezii. În această perioadă participă la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg-unde nu putea să acceadă, în lipsa Bacalaureatului, iar pentru a-şi câştiga existenţa, muncește într-un atelier de inele şi capace de ceasuri din aur.
Revine în ţară în 1910 după cinci ani de pribegie, perioadă despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor, alături de Constanţa şi Eliazar, de a cărui educaţie se ocupă îndeaproape.

Impact.ro

IMAGINI indecente cu Tania Budi au scăpat din telefon! Niciodată nu ai mai văzut-o AȘA

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Începând cu anul 1912, poetul publică, sub pseudonimul Tudor Arghezi, versuri, pamflete şi articole polemice în publicaţiile “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. Și-a luat această titulatură de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeş, îmbinându-l cu numele de familie al tatăului-Theodorescu-Tudor. La 5 noiembrie 1915, el se căsătoreşte cu Paraschiva Burda.

Închis sub acuzația de trădare de țară

După intrarea României în Primul Război Mondial, Arghezi împreună cu alţi 11gazetari şi scriitori, între care cei mai cunoscuţi fiind Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu, se pronunţă în favoarea neutralităţii țării. Pentru aceste idei, toţi, inclusiv Arghezi, sunt reţinuţi, în 1919, şi întemnițați la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de trădare şi colaboraţionism. După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal. Abia în 1927, când Arghezi împlinea 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, “Cuvinte potrivite”, iar anul următor îl află în poziţia de director al nou înfiinţatului ziar “Bilete de papagal”.

Doi ani mai tărziu, Arghezi debutează în proză, cu volumul “Icoane de lemn”, iar în 1931 îi este publicat volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat, ca şi “Poarta neagră”, de anii de detenţie. Tot în 1931, publică volumul pentru copii, în proză, “Cartea cu jucării”, o direcţie particulară a creaţiei sale, completată ulterior cu volumele “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

Apel bănesc către Carol al II-lea

Puţini ştiu că, în toamna anului 1931, la mai bine de un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situaţie materială dezastruoasă. De aceea, a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc.

Carol al II-lea a dat dovadă de generozitate şi a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile.

Din nou în închisoare

În anul 1943 apar, sub titlul “Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de dure, care îi aduc o anchetă a poliţiei, dar Arghezi perseverează în vresuri acide, astfel încât, în toamnă, publică un foarte virulent pamflet intitulat “Baroane”. Scrierea conţine atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la Bucureşti, Manfred von Killinger. Este din nou reţinut şi aruncat în închisoare, mai întâi la Bucureşti, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, unde s-a aflat mai bine de un an, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităţilor. Va fi eliberat abia în 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăieşte la limita supravieţuirii.

Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Naţional pentru Poezie în 1946, însă poetul nu s- a lăsat ademenit. Mai mult, într-una din tabletele sale, Arghezi deplângea starea în care ajunsese literatura: „Trebuie să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact. Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii”.

Dreapta constatare, în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici şi are ca efect interzicerea oricărei apariţie în presă. În 1948 este desfiinţat, în oficiosul ”Scânteia”, prin articolul ”Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”. Întreaga operă a poetului este batjocorită, insultată grav. Cărţile poetului sunt retrase din librării, tipografia devastată. Chiar şi în acest context, Arghezi a continuat să scrie, uneori pe hârtie igienică, iar de teama Securităţii, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind apoi scoase şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, însă altele au fost aduse la lumină, ulterior, de familia sa.

Din disident, om dat cu noul regim

În anii următori, începând cu 1952, Arghezi este reabilitat, la iniţiativa lui Gheorghiu- Dej, apoi este distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române. Era momentul în care practic Arghezi ceda în faţa istoriei, însă la o vârstă care, totuşi, nu-i mai permitea aspiraţii înalte. Pe deasupra, autorităţile comuniste îl sărbătoresc, din postura de poet naţional, când a împlinit vârsta de 80 de ani, şi, mai apoi, la 85 de ani. Însă toate acestea s-au întâmplat cu un preţ: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej şi de a manifesta înclinaţii socialiste. Se adaptase noilor vremuri, noului regim.

Tudor Arghezi moare la 14 iulie 1967, fiind înmormântat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, care începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Ea cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia.

Mitzura Arghezi, fiica marelui poet, a reuşit, de-a lungul vieții sale, să contribuie la valorificarea și promovarea moștenirii literare și culturale pe care a preluat-o de la tatăl său. A susținut Muzeul Național al Literaturii Române în toate activitățile culturale organizate și desfășurate la Casa Memorială „Tudor Arghezi-Mărțișor”, al cărei custode a fost timp de 40 de ani. Ea fost cunoscută şi ca om politic, în perioada 1996-2004 deținând funcția de deputat pe listele Partidului România Mare.