Timp de 20 de ani a salvat îngeri răpiți de diavoli. Iana Matei, femeia care a scos 700 de tinere din ghearele traficanților. EXCLUSIV

Imediat după căderea blocului comunist din Estul Europei, pe fondul disoluției autorităților din fostele țări comuniste, inclusiv România, crima organizată avea să ia o amploare fără precedent, activitatea grupărilor mafiote proliferând în toate domeniile. De la acapararea bogățiilor statelor în care acționau, a bunurilor mobile și imobile ale economiei, până la traficul de droguri, de mașini de lux sau de serie, de țigări și de ființe umane.

Sub acest ultim aspect, rețelele infracționale, în dezvoltare de nestăvilit, vizau două direcții. Traficul de forță de muncă și exploatarea femeilor. În ceea ce privește traficarea femeilor, fenomenul avea să cuprindă două laturi cutremurătoare. Sclavagismul și exploatarea minorelor. România avea să devină, prin grupările mafiote de aici, în legătură cu cele din Bulgaria, Albania, Serbia, una dintre țările furnizoare de fete cu vârste cuprinse între 7 și 17 ani pentru pedofilii din țările nordice, de la Germania în sus, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Franța, Elveția, cărora li se adăuga Spania și Italia, țări care găzduiau milioane de turiști.

Revoluție și luptă anticomunistă

În aceeași perioadă, mai exact în iunie 1990, o tânără româncă, participantă la Revoluția din 1989, apoi la cea mai mare manifestație anticomunistă din Europa, cea din Piața Universității, 20 mai-13 iunie 1990, fugea din țară, ajungând câteva săptămâni mai târziu în Australia, unde începea o nouă viață.

Aici, printr-un joc al sorții și o derulare fulminantă a unor evenimente și decizii, avea să devină psiholog, profesie prin intermediul căreia a luat contact cu viața precară, cu neajunsurile și nedreptățile sociale suferite de populația aborigenă, băștinașă, a continentului austral. Această turnură profesională și de viață a determinat-o să se întoarcă în România, unde a început o activitate de misionariat și de luptă cu mafia aflată la cel mai înalt nivel.

Este vorba de Iana Matei, acum în vârstă de 59 de ani, născută în Orăștie, județul Hunedoara, o femeie unică în România, care, prin asociația sa umanitară „Reaching out”, a salvat pe 700 de tinere, cele mai multe minore, din ghearele proxeneților, a traficanților de carne vie.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru impact.ro, Iana Matei a povestit despre această incredibilă acțiune umanitară derulată pe parcursul a 20 de ani.

„De fapt, eu am pus pe picioare „Reaching Out, acolo, în Australia. Am văzut copii ai străzii și nu înșelegam cum e posibil așa ceva. Cum, mă ântrebam, într-o țară așa bogatăm atât de dezvoltată există copii ai străzii: Dar studiind la Facultate despre aborigeni, am început să aflu câte ceva despre istoria și problematica populației băștinașe.

Practic, copiii de acolo, copiii străzii, erau ca în România. Îi vedeai pe străzi, pe la gară, prin parcuri, cu punga cu prenadez ân mână. Ca la noi, cu aurolacul. Atunci m-am hotărât să fac acel program Și am inceput să le dau de mâncare, mai ântâi, apoi să-i ajut și cu altele”,

Fuga din fața invaziei minerilor

Iana Matei, zodia Taur. Un nume, o zodie, un caracter puternic. Iana s-a născut să lupte pentru oameni, să lupte împotriva nedreptății, a inechității sociale. Sună pompos, cuvintele zdrăngăne strident, deranjează. Deranjează indiferența, insensibilitatea, lipsa de empatie și comoditatea oamenilor, a instituțiilor parazitate de funcționari a căror maximă ambiție este propriul confort, cu efort și muncă minime.

După ce a fost în prima linie a revoluționarilor, în Nucleul de la Inter, după ce a participat la manifestația anticomunistă din Piața Universității, din mai-iunie 1990, Iana, îngrozită de furia dezlănțuită a mareei negre formată din minerii orbiți de furie față de semeni, la îndemnul criminal al lui Ion Iliescu, președintele continuator al comunismului, la acea vreme, a fost forțată, practic, să fugă din țară.

Și nu atât frica de a fi ucisă de hoardele care invadaseră Bucureștiul a făcut-o să fugă, cât grija față de băiețelul ei, Ștefan, de nici 3 anișori. A trecut granița ilegal în fosta Iugoslavie. A fost o adevărată peripeție. Pe atunci, copiii erau trecuți pe pașaportul părinților. De teama că ar fi urmărită de Securitate, a apelat la altcineva să-i treacă băiețelul peste graniță.

Ca să nu-i dea de gol, i-a dat micuțului Ștefan sirop de tuse, care avea și efect somnifer. Trebuia să doarmă, să stea cu ochișorii închiși, ca să nu vadă polițiștii de froniteră iugoslavi că are ochii albaștri și nu căprui, ca ai copilului din fotografia de pe pașaportul celor cu care făcuse înțelegerea.

Primele semne ale unei lumi tenebroase

Cum-necum a ajuns la Belgrad unde s-a cazat imediat la Hotel ”1000 de trandafiri”. Iana se pregătise de ceva vreme, încă din țară, să emigreze. Își făcuse dosarul de Canada, țara pentru care optase, în care își propusese să înceapă o viață nouă. A stat opt luni în capitala iugoslavă. Aici a învățat sârba, fapt ce avea s-o ajute mult peste ani. Și tot aici, ca o predestinare, ca ceva care avea să-i prefigureze, într-un fel, destinul, a deslușit primele indicii ale existenței unei lumi subterane.

Semne ale unei lumi în care totul se desfășura în afara legii. Aici, atunci a întrezărit existența unei lumi tenebroase în care totul era de vânzare, totul putea trece de la un stăpân la altul, pe bani, pe interese, prin mijloace dure, periculoase. Prin forță, cu arma în mână, fără milă. Orice marfă. Inclusiv omul.

Australia – Țara Făgăduinței

Lunile petrecute în Belgrad, legăturile pe care și le-a făcut acolo, oamenii pe care i-a întâlnit, cu care a discutat zile și nopți în șir, făcând și desfăcând planuri, la nesfârșit parcă, au făcut-o pe Iana să renunțe la varianta plecării și stabilirii în Canada. La vremea respectivă, Australia făcea oferte de nerefuzat celor care voiau să se stabilească acolo. Părea departe, era practic la capătul lumii, în josul ei.

Călătoria în emisfera sudică, în teritoriile australe, păreau totuna cu un zbor spre Lună. Dar Iana s-a decis. Australia a devenit ținta ei. Și iat-o, cu bagaj, cu Ștefan de mână, pornind la drum. După trei zile, în primăvara lui 1991, Iana Matei și Ștefan, puștiul, deja de 3 ani, aterizau la Perth, pe Coasta de Vest a uriașei țări Australia. Un continent! Țara cangurilor, a câinilor dingo, a marsupialelor. A aborigenilor. Pământul Făgăduinței pentru o tânără și curajoasă româncă și băiețelul ei.

Oamenii străzii din Perth. Aborigenii

Stabilirea și acomodarea în Perth a fost un adevărat șoc pentru Iana. Un șoc pozitiv. A primit imediat un apartament de trei camere, complet utilat, cu provizii pentru o lună întreagă, i s-a dat o listă de avocați care o puteau reprezenta Pro Bono, la care putea să apeleze în orice situații civile. A urmat, gratuit, cursuri de limba engleză, apoi a fost consiliată pentru a-și alege o profesie și pentru studii. Printr-un program informatic special, după ce i-au fost introduse datele personale, i s-a sugerat să urmeze psihologia. Și a urmat Facultatea de Pishologie timp de trei ani.

Prin această nouă profesie în viața ei, lucrând după absolvire în serviciile sociale, Iana a luat contact cu lumea străzilor din Perth. Și a descoperit similitudini între ceea ce exista în România, în ceea ce privește traiul și problematica oamenilor străzii,cu ceea ce trăiau băștinașii Australiei, aborigenii. Oameni defavorizați, marginalizați, fără educație, foarte săraci, aflați într-o luptă cruntă pentru supraviețuire.

Oameni amărâți, subjugați alcoolului și drogurilor, deveniți infractori, unii chiar periculoși, dispuși să ucidă chiar, pentru doza zilnică de drog, pentru o doză de bere. O lume în care femeile, fetele practicau prostituția pentru droguri, băutură și mâncare.

Întoarcerea în România

În 1999, Iana Matei a luat o decizie capitală. A hotărât să se întoarcă în România cu ideea de a pune pe picioare un stabiliment social care să ajute oamenii străzii, în mod special tinerele exploatate. A înființat ”Reaching Out”, greu traductibil, dar în sens de scoatere la lumină, eliberare, ieșire din rău. Cu sediul în Pitești, prin demersurile pe care le făcea la diferitele autorități, în mod specific activității sale, Iana Matei a început să fie cunoscută, a început să-și facă cunoscute și să-și promoveze scopurile umanitare.

„La un moment dat m-am întors in România și am constat ce amploare luase fenomenul copiilor străzii. Și am fost șocată să aud comentarii de genul –Să-i închidem pe toți intr-un canal și să le dăm foc. Nu mi-a venit să cred. Nu știam ce să fac.

M-am gândit, la început, că puteam să stau liniștită, că aveam o viață frumoasă în Australia.. Și de fapt m-am și întors acolo. Mi-am reluat programul cu copiii de aborigeni de pe stradă. Dar parcă nu mai aveam aceași tragere de inimă, nu mai era la fel…

Când știam ce e acsă, în țară, după ce văzusem copilașii ăia amărâți pe străzile din orașele noastre… Așa că în 1999 m-am întors din nou în țară. Cu tot cu „Reaching Out”, hotărâtă să ajut copiii din țara mea(…)”

La un moment dat, a fost căutată de niște polițiști de la Brigada de Combatere a Crimei Organizate-BCCO din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Argeș, care au rugat-o să ajute cu mâncare și ceva de îmbrăcat trei fete pe care le scoseseră din mâinile unor interlopi care conduceau o rețea de prostituție. Fetele fuseseră răpite din stradă, bătute crunt și abuzate. Apoi, forțate să practice prostituția. Bani din care nu vedeau niciun sfanț. Acela a fost începutul.

Iana a acceptat să se ocupe de cele trei fete, dar nu s-a limitat doar să le dea de mâncare și să le îmbrace. A închiriat un apartament de două camere, în Pitești, unde le-a cazat și le-a ținut în siguranță. Au urmat, de la o săptămâna la alta, noi și noi fete salvate din ghearele proxeneților. Când numărul fetelor a ajuns la 12, a mai închiriat un apartament, de data asta, de trei camere. Timp de patru ani a salvat și găzduit tinere, majoritatea minore.

Însă, a fost nevoită să renunțe la formula cu apartamente închiriate în oraș. Vecinii i-au făcut reclamații. Spuneau că sunt deranjați de prezența fetelor care locuiau în bloc cu ei. Că făceau mizerie pe holuri și scări, că făceau gălăgie. Că în jurul blocurilor roiau proxeneți, interlopi care veneau să încerce să-și recupereze marfa, căci asta însemnau fetele pentru ei, o marfă. Sau că veneau să se răzbune. O căutau pe Iana. Dar Iana Matei era puternică, curajoasă și nu voia să abandoneze misiunea pe care și-o asumase.

Casa de pe colină

Hotărâtă să continue lupta pentru salvarea fetelor exploatate, Iana a făcut un pas uriaș. A cumpărat teren, undeva prin împrejurimile Piteștiului, într-un loc pe care, pentru siguranța tinerelor găzduite, încearcă să-l țină secret, și a construit o casă mare. „Reaching Out” s-a mutat aici. Locul este, pe cât de bine protejat și amplasat, cu vedere de sus asupra drumurilor de acces, cu vedere asupra a tot ce este fix în zonă sau care se poate mișca, pe atât de frumos, peisajele care se desfășoară privirilor celor care stau aici, putând fi incluse în orice prospect turistic.

Dar rolul stabilimentului a fost de la bun început și este altul. Acela de a recupera victime ale traficului de ființe umnae, de recuperare a fetelor răpite, traficate, în țară sau în toată Europa, în special vestică, și forțate să se se prostitueze. Pe măsură ce la „Reaching Out” soseau tot mai multe fete, cu durată de găzduire variabilă, de la zile, săptămâni, până câțiva ani, au fost și astfel de cazuri, problematica activității devenea tot mai complexă. Și dacă relația cu structurile de poliție, de combatere a crimei organizate era excelentă și fructuoasă, interacțiunea cu insituțiile statului, care aveau competeneță în protecția socială, în drepturile copilului, a femeilor și alte aspecte sociale, era relativ dificilă. În plus, cadrul legislativ specific era în formare și în permanentă schimbare.

Experințele victimelor, povești de groază

Marele dramatism al misiunii asumate de Iana Matei nu ține doar de logistică, organizare și relațiile cu insituțiile statului. Factorul uman, viața victimelor, istoricul fetelor, dramele din familii, din casele de copii din care proveneau cele mai multe, căci multe dintre fete fuseseră abandonate de mame sau de ambii părinți la naștere ori pe parcurs, cauzele și împrejurările în care acești copii au ajuns în stradă.

„Au sunt niște polițiști de la Combaterea Crimei Organizate și mi-au spus că au trei prostituate pe care trebuie să le ducem la spital, că au probleme dermato-venerice. Inițial nu mi-au spus că sunt minore. Mi-au zis să le dau niște hăinuțe, că nu prea au și că măcar câte un senviș să le duc, că sunt flămânde… M-am dus întâi la poliție, să văd ce mărimi poartă, să știu ce vor, pantalon, fustă.

Și ce vor să mănânce. Și surpiza mea a fost când am constatat că erau trei copile, de 14 ani, una și celelalte de 15. A fost un șoc pentru mine! Eu nu puteam, nu eram capabilă, atunci, să asociez noțiunea de prostituată cu cea de copilă”.

Și mai apoi felul în care au fost smulse cu brutalitate, brusc din viața lor, chiar și așa, mizeră, dusă în sărăcie, din mila oamenilor, din ce-o da Domnul. Sau din mici infracțiuni. Drama acestora, dar e puțin spus, a ceea ce au trăit, prin ce au trecut aceste copile năpăstuite ale sorții, iadul trăit în sclavia în care s-au trezit odată intrate în lumea traficanților de carne vie, a neoamenilor, a brutelor fără pic suflet.

„Într-unul din cazuri, mama unei fete lucra, făcea curățenie în casa unui traficant de fete. Femeia era alcoolică. La un moment dat traficantul i-a dat o sticlă de vodcă li i-a zis „de ce nu mi-o dai pe asta mică”, era vorba de fata menajere, fată de 14 ani, „că o iau eu, o duc eu și facem bani”. Și i-a dat-o traficantului pe băutură. Fata a fost dusă să se prostitueze în Turcia.

Pe atunci multe fete din Câmpulung au ajuns în Turcia, multe fete din Câmpulung au rămas în Turcia… Câmpullung este și acum un centru de recrutare, de racolare de fete pentru prostituție. Aici sau în afară… plus Mioveni, Brăila, Galați… orașele din sud… Călărași, Alexandria, Corabia…”

Iana Matei estimează că a salvat, în 20 de ani, peste 700 de copile. Dacă nu aproape o mie. Și a văzut cazuri cutremurătoare. S-a confruntat cu situații care cu greu pot fi imaginate ori descrise. Are zeci și zeci de povești dureroase, situate la limita puterii de înțelegere și acceptare umană.

Carmen, 13 ani. 27 de bărbați în prima zi

Cu niște ani în urmă, Carmen, o puștoaică era luată de pe stradă, în timp ce pleca de la școală, în plină zi, într-un orășel din Sudul țării. O mașină a oprit, atunci, cu scrâșnet de frâne lângă ea, un individ, etnic țigan, a tâșnit de pe bancheta din spate, i-a pus mâna la gură, strânsă ca în căngi de brațe nemiloase, a fost luată pe sus și aruncată în mașina care a demarat în trombă. Câteva secunde, mai puțin de zece, și viața fetei avea să se schimbe pentru totdeauna. La acea dată, Carmen avea 12 ani.

Peste câteva ore, fetița, între timp drogată, era scoasă, în stare de somn adânc, din țară, într-un microbuz cu alte fete și doi traficanți. La graniță au trecut ca prin brânză. Înțelegerea dintre traficanți și autoritățile de frontieră funcționa de ani de zile. Peste 16 ore, fata s-a trezit într-o încăpere străină, răsturnată pe un pat. Geamurile erau acoperite de draperii groase. Ușa, încuiată. Niciun zgomot nu răzbătea din jur. După vreo oră ușa a fost dată de perete și în cameră a intrat un bărbat care, fără să scoată un cuvânt, un sunet, a luat-o din pat pe Carmen, a smuls bruma de haine de pe ea și a abuzat-o.

Încă mai plângea când a intrat al doilea bărbat. Acesta vorbea. Dar nu românește. Apoi altul. Și altul și altul, până când izvorul lacrimilor a secat, până când trupușorul firav nu a mai fost în stare să se zbată. Doar respirația subțire și privirea ațintită fix, într-un punct de pe tavan, mai erau semne ale vieții. În noaptea aceea de coșmar Carmen a fost abuzată de 27 de bărbați. I-a numărat în gând. Acest număr i s-a întipărit în creier ca pus cu fier încins. Pentru toată viața ei.

Carmen ajunsese în Spania. În Madrid. Calvarul ei avea să dureze aproape patru ani. A fost eliberată într-o vastă operațiune a Poliției și Gărzii Naționale spaniole, la care au participat și ofițeri ai brigăzii de Combatere a Criminalității din Poliția Română. A fost operațiunea în care a căzut rețeaua de prostituție și proxenetism, de trafic de persoane, trafic de droguri și crimă ș abuzuri sistematice, a lui Ion Clămparu, zis „Cap de Porc”, „Papa”, „Nașul” sau „Ion de la Madrid”, unul din cei mai periculoși, sadic și lipsit de scrupule și umanitate infractor din epoca modernă a României.

Peste ani, pe cât de firavă și delicată, cu tot ce a trăit, cu toate traumele fizice și psihice pe care le-a suportat, Carmen a avut tăria să îți recompună viața. Și poate principalul merit îi revine Ianei Matei, acest om cu suflet uriaș, care a salvat îngeri capturați de diavoli.

Cap de Porc, în pușcărie pentru 25 de ani

Individul controla cea mai parte a prostituței care se desfășura în capitala spaniolă și nu numai, cu loc de manifestare în special în zona parcului madrilean Casa de Campo, numai aici având peste 100 de tinere care se prostituau pentru el. Nefericitele ascultau orbește. Orice gest de nesupunere era pedepsit crunt. Cele care ieșeau din cuvântul traficantului, cele care refuzau clienți erau snopite în bătaie. De către locotenții lui Cap de Porc sau de mafiot direct.

Trădătoarele, cele care încercau să fugă sau cele care interacționau cu poliția, erau ucise și aruncate prin canale sau pe câmpuri, trupurile acestora ajungând să fie devorate de câinii de pripas sau de sălbăticiuni.

Clămparu se află acum în pușcărie, după ce a fost condamnat definitiv abia în 2019 de Tribunalul din Alba. El mai fusese condamnat în 2012 de autoritățile judiciare spaniole, la 30 de ani închisoare, dar, la un apel, obținuse reducerea pedepsei al 20 de ani închisoare. De precizat că Ion Clâmparu alias „Ion de la Madrid” ori „Cap de Porc” a fost dat în urmărire și căutat de Poliția Română timp de opt ani, încă din 2003.

„Am avut desigur probleme cu traficanții. Era unul, Giurcă, din Câmpulung, care trafica fete. Când a aflat de mine, că am luat fete și le-am adus la Centru, nu știa ce e cu mine, cu ce mă ocup. Chiar le spunea polițiștilor, celor cu care avea înțelegere -știu asta că aveam și eu surse în poliție, că „băi, ce e cu aia, femeia aia care îmi ia mie fetele?. Credea că și eu sunt traficantă.

Până a aflat… Într-o zi aveam la mine, la Centru, în birou, niște oameni de la firma de pază cu care aveam contract. Veniseră să reglăm niște hârtii. Vreo trei erau îmbrăcați ca la intervenție. Cu protecții, veste antișoc, căști, tomfe și pistoale. Când am auzit frână pusă tare în curte. Veniseră niște interlopi cu un 4×4. Când au ieșit luptătorii, nu mai știau cum să urce mai repede în mașină și să nimerească poarta. Iar unul chiar a strigat „ti-am zis, bă, că are pază?!”. Dacă nu erau cei de la firma acolo nu știu ce se întâmpla!”

Recent, în noiembrie 2020, alți trei foști locotenenți ai lui Clămparu, traficanți de fete și ei, capi de rețele de prostituție, au fost prinși și încarcerați. Printre ei, și fosta mână dreaptă a lui Cap de Porc, Adrian Tâmplaru.

Casa de pe colină, azi

În acest moment, în casa de pe colină, la „Reaching Out” sunt cazate șapte tinere. Toate, până în 18 ani. Se gospodăresc singure. Ele își fac curat, ele își gătesc. Iana trece aproape zilnic pe la ele. Așa cum îi impune legea, fapt ce o și ajută în activitatea pe care o desfășoară de „reabilitare, protecție și asistență a victimelor traficului de persoane minore”, unică, în România, Centrul are psiholog și asistentă medicală.

Până acum câțiva ani, fetele care locuiau aici puteau să muncească, făceau croitorie, în special așternuturi sau uniforme medicale, ori bijuterii, gablonțuri. Pe care le vindeau, activitate comercială care le ajutau să-și finanțeze traiul și chiar să strângă bani. Legea a interzis însă asta, fetele primind de la stat, în schimb, ridicola sumă de 28 de lei pe lună!

În spatele vilei ridicate în 2003, Iana Matei a mai construit una, care ar urma să fie finisată până la sfârșitul acestei toamne, locurile de cazare urmând să fie, în final, în număr de 24.

Pentru activitatea ei prodigioasă, Iana Matei a fost distinsă în 2010 de către Reader’s Digest cu premiul „Europeanul anului” și în 2007, de către Camera Lorzilor. A fost premiată, de asemenea, de către Departamentul de Stat al SUA.