14:57
„Era în anii revoluţiei, 1847, 1848. Începuseră frământările în Europa. Muntenia şi Moldova fierbeau, iar în Ardeal românii se pregăteau să apuce armele.
La noi, dincoace de munţi nu aveam, nu puteam să avem, o gazetă care să vorbească verde şi să îndrăznească a-şi spune focul. Însă, acolo, exista o astfel de publicație săptămânală a ardelenilor : “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” redactată de George Bariţiu. Goerge Bariţiu a simţit nevoia unui cântec războinic, unei “Marsellieze” a românilor, în Ardeal”, spunea George Coșbuc.
Pentru că nu avea pe nimeni cui să se adreseze, reputatul membru al Academiei Române i-a scris lui Eliade şi apoi s-a adresat tuturor poeţilor din principate să facă un cântec, o ”Marsellieză a românilor”, așa cum a denumit-o Nicolae Bălcescu. Eliade, pentru că nu era pregătit pentru așa ceva, i-a trimis lui Bariţiu poezia scrisă de poetul și ofițerul roman, Vasile Cârlova, prin 1834, care purta titlul „Marșul lui Cârlova”.
Această poezie i se păru deosebit de potrivită lui Eliade şi era într-adevăr singura cu caracter eroic, din acea vreme. Fusese publicată pe 5 ianuarie.
După scurt timp, Bariţiu a primit un cânt de cinci strofe semnat “Un Român” şi intitulat “Hora Ardealului”, publicat la 14 iunie. Acesta s-a cântat multă vreme în Ardeal, pe o melodie de doină veche, dar piesa nu avea nici alura războinică, nici cea eroică și, în afară de versurile “a sosit ziua dreptății, ziua sfânt-a libertății”, nimic din ceea ce îi trebuie unui imn naţional. Marşul lui Cârlova, a ajuns un soi de simbol al celor din Ardeal, însă nu transmitea ceea ce le trebuia românilor.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Devenise limpede că era nevoie de aportul altor oameni ai rimelor. Primul a fost Vasile Alecsandri care publică la 24 mai poezia deja lovită de cenzură în Moldova, “Cătră Români” cu un impact mult mai puternic decât cel a lui Cârlova, dar nu destul de inspirată pentru a deveni o “Marsellieză” a ardelenilor şi a întregului neam românesc. Era vagă în cereri şi revendicări și prea teoretică fără a expune nimic menit să pună degetul pe rană.
După “Bardul de la Mircești”, a încercat Andrei Mureşanu, cel care, după cum spune Coşbuc, şi-a publicat al său “Răsunet”, la 21 iunie tot în aceeaşi foaie, în care scrisese Alecsandri. Dintre cele cinci poezii, numai una mai trăieşte azi şi se mai recită. Aceasta nu e a celui mai bun poet, ci a celui mai slab. Mureşanu a devenit mare, cu certitudine prin faptul că a fost autorul acelor versuri.
„Fără îndoială, Mureşanu, ca ardelean, ştia cel mai bine ce are şi ce trebuie spus ardelenilor; a priceput însă, să spună păsurile neamului întreg”, zicea Coşbuc. Începând cu anul 1840 în toate Principatele Române s-a născut ideea unui imn naţional ce se cânta mai ales la festivităţile oficiale unde apărea Domnitorul ţării.
În 1848, poetul Andrei Mureşanu l-a rugat pe cântăreţul Gheorghe Ucenescu de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, să-i “potrivească” o melodie pe versurile revoluţionarei poezii, intitulată “Un răsunet”. Cel din urmă a adaptat melodia “Din sânul maicii mele” scrisă de Anton Pann la strofele 1, 2 si 4 din poezia “Răsunet” şi i-a dat titlul primului vers -“Deşteaptă-te, române!”. Cântecul ce avea să facă istorie s-a intonat pe stradă pentru prima dată în 1848 de către studenţii revoluţionari.
În casa de la Brașov în care se naște Deșteaptă-te, române, Andrei Mureșanu era cel mai interesat, cel mai avântat în numitul demers. El era printre cei ce au pus la cale, la Brașov, Revoluția pașoptistă din Transilvania.
Mișcarea a avut o cu totul altă desfășurare decât se știe în general. În sensul că la Iași a ținut trei zile, la București jumătate de an, cât a fost Guvernul provizoriu, însă în Transilvania a durat doi ani.
Și atunci, în acel context în care erau adunați fruntașii ardeleni ai Revoluției, împreună cu cei veniți din Regat-se aflau acolo Magheru, Sion, Brătianu- este chemat în mijlocul lor acel tânăr cântăreț de strană Ucenescu, pentru a le propune o melodie.
Ei și-au spus în acel moment: avem nevoie de un imn al revoluției, ceva mobilizator. Cum să facem? Păi suntem atâția poeți aici, fiecare va face câte o poezie, iar apoi om vedea care este cea mai bună ca să ne devină imn. Bun, dar ce facem cu melodia, cu muzica?
După cum notează istoricii, la acea vreme, nu aveam muzicieni, autoritatea numărul unu fiind Anton Pann, numai că ei nu-l cunoșteau suficient de bine încât să-l poată invita să se alăture demersului de a compune un imn.
Și probabil că totul s-a desfășurat repede, n-au avut nici timp să se gândească la asta. Așa le-a venit ideea: este aici cântărețul de biserică, Ucenescu, să-l chemăm aici.
El avea să povestească mai târziu, notat în manuscrisul 3497 de la Academie: Am cântat în fața lor mai multe melodii, dar când am ajuns la ”Din sânul maicii mele”, ei mi-au spus ”Hop!, oprește-te!”.
De aici, Ucenescu și-a dat seama că Mureșanu cunoștea cântecul. Apoi, poetul propune ca la următoarea întâlnire să se cânte imnul, urmând să compună versurile între timp.
Cântărețul bisericesc spune că, atunci când poeții și liderii revoluționari s-au întâlnit următoarea dată, el s-a uitat peste textul poeziei ”Un răsunet” scrisă de Andrei Mureșanu și a văzut că ”se potrivește de minune” cu melodia.
Era firesc să se potrivească, Mureșanu de fapt construise versurile având melodia aceasta în minte, pe care o știa bine. După care, Gheorghe Ucenescu afirmă: ”l-am cântat toți împreună”. Ce înseamnă asta? Este indiciul că toți cei de fața cunoșteau muzica, pe varianta de text ”Din sânul maicii mele”.
În 1839, viitorul mitropolit Iosif Naniescu de la Iași l-a întâlnit pe Anton Pann la București și a primit de la el ”un cântecel”. Compozitorul și dirijorul Gavriil Musicescu preia melodia de la Naniescu, o transcrie pe portative și o trimite în circulație.
Ulterior, melodia s-a folclorizat și trăiește până în timpul nostru. Dar, ca orice piesă folclorică, are multe versiuni, și mulți își arogă dreptul de autori ai liniei melodice.
Cea reală a circulat pe textul poeziei scrise de Grigore Alexandrescu, ”Din sânul maicii mele”. Așadar, autorul acestei piese muzicale este Anton Pann, dar melodia nu a ajuns la Andrei Mureșanu direct de la autor, ci pe filiera întortocheată și imprevizibilă a folclorului.
Condiţia esențială pentru ca o melodie să devină imn naţional este ca aceasta să fie reluată în cât mai multe ocazii. Aceste prilejuri nu au încetat să apară.
Practic, în momente cu o specială încărcătură emoţională românii au cântat acest impresionant marş revoluţionar. Textul-mesaj al imnului „Deşteaptă-te, române!” este în acelaşi timp social şi naţional.
Social, pentru că emană o permanentă stare de vigilenţă pentru a asigura tranziţia către o lume nouă. Naţional, deoarece alătură această deşteptare tradiţiei istorice.
Imnul conţine acest sublim „acum ori niciodată„, prezent în toate imnurile naţionale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Maraton şi Salamina pâna la „Marseilleza” Revoluţiei franceze din mai 1789.
Menționarea destinului naţional este vârful cel mai înalt, aparte mobilizator, pe care un popor îl poate atinge în existența sa. Acest „acum ori niciodată” este definiția exactă.
Venirea la putere a comuniștilor în România aduce acest vechi și nobil simbol al libertății românilor în ingrate postură de cântec interzis. În contextul “eliberării” adusă de Armata Roșie sovietică, deșteptarea clamată de Mureșanu devenea improprie, amintind mai degrabă de o libertate pierdută, decât de una câștigată.
Acea “Marseilleză” românească avea să se audă în revolta muncitorilor brașoveni, din 14 noiembrie 1987. Peste doi ani era stropită cu sânge în evenimentele declanșate la Timișoara, în 1989. Parlamentul României a adoptat prin Legea nr. 99 din 26 mai 1998 proclamarea Zilei Imnului Naţional al României.
