Politicianul, militarul, spionul și anarho-comunistul Ilie Cătărău s-a născut în 1888 la Mărcăuți, ținutul Orhei, Basarabia. Avea să devină realmente eroul unui scenariu de film hollywoodian din care n-au lipsit atentatele teroriste, spionajul, încleștările între serviciile străine și interne, armatele private, loviturile de stat, amantele și călătoriile de-a lungul și de-a latul globului. Din itinerarul lui au făcut parte: Africa, Anglia, Polinezia Franceză, Papua Noua Guinee, Insulele Hebride, Australia, Japonia, Canada, Rusia, Statele Unite, Argentina etc. A venit pe lume într-un sat anonim de pe malul Nistrului, ca fiu al dascălului de biserică, Vasile Constantin și al Alexandrei. După pierderea timpurie a tatălui, umblă din școală în școală. Departe de surorile sale, învață la liceele din Ananiev și Odesa. Urmează cursurile seminarului teologic din Chișinău, pe care, din lipsă de bani, nu le termină.
Țăranul înalt, robust și prezentabil va fi recrutat într-un regiment al husarilor Gărzii Imperiale. Însă, era frământat de un gând. Acela de a cunoaște amănunțit țara lui Ștefan cel Mare. Limba și cultura despre care vorbeau pe ascuns colegii săi seminariști. A fost contactat de Ohrana, poliția secretă a Imperiului Rus. Dezertează, trecând Prutul în România dinspre Galiția.
Aici intervine marele semn de întrebare. Pentru că, de acum încolo, acțiunile sale vor merge pe două ”fronturi” cel pro-românesc și cel pro-rus. Care, până la un punct, s-au întrepătruns, cele două state ajungând să fie și partenere în primul război mondial.
Este capturat și închis la Dorohoi. Un filantrop liberal, G.G.Burghele, îl scoate din temniță, îl găzduiește și îi oferă o catedră de limba română. Cătărău însă voia mai mult de la viață. Binefăcătorul său îl recomandă, iar actele măsluite ce atestau frecventarea Universității din Odesa sunt validate de Universitatea din Iași. Totuși, părăsește capitala moldavă cu destinația București. Conducătorii Societății Românilor din Basarabia, “Milcovul” Ioan G. Bibicescu și basarabeanul în exil Zamfir Arbore îi sunt chezași la admitere în Facultatea de Litere și Filosofie.
Victimă a țarismului care răpise Basarabia în 1812 și apoi în 1878 (județele din sud), Cătărău îl impresionează pe marele Nicolae Iorga prin talentul său pentru limbile străine, opt dintre ele fiind cunoscute aproape perfect, și geografie. Ca bun orator, istoricul avea să-l folosească intens la mitinguri. Este primit în partidul condus de eruditul profesor, dar și în Liga Culturală. I se dă adeseori cuvântul în apărarea intereselor Basarabiei. Deținând funcția de profesor la Școala de Război, Iorga i-l prezintă regelui Carol I. Ilie nu mai era un anonim. Ia parte la excursii alături de Carol I, membrii dinastiei Brătianu, Ioan Cantacuzino, Ion D. Berindey, Alexandru Davilla, Traian Lalescu, Simion Mehedinți, Emil Pangratti, prințul George Știrbei ș.a. Practic, cunoaște toată protipendada României de dinainte de Primul Război Mondial. Toate ușile i se deschiseseră basarabeanului anonim.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Cătărău îi salută pe românii din patria-mamă în numele celor două milioane aflate dincolo de Prut: „Noi, românii basarabeni, nu putem avea încredere decât numai în Partidul Naționalist Democrat. Vom vedea dacă putem avea încredere în Partidul Conservator, acum la guvernare. Dl. Tache Ionescu, și în guvern și în afara lui, nu a avut un program pentru ajutorarea românilor din afară de Stat, care așteaptă sprijin din partea patriei-mumă. Același lucru îl văd și în Partidul Liberal”.
În 1912, în Balcani zăngăneau armele, dar România nu era pregătită în sectorul informațiilor și al contrainformațiilor militare. Abia un an mai târziu avea să apară “Legea spionajului în timp de pace”. Astfel, prin avizul favorabil al generalului Alexandu Averescu, lui Cătărău i se atribuie rolul retroactiv de spion militar. Noua postură îl face dezirabil Siguranței Statului. Iar Primul război balcanic înseamnă șansa lui Cătărău să se afirme. E trimis să evalueze situația din Serbia, din postura de corespondent al ziarului conservator Epoca. Asta, ca misiune din partea spionajului militar românesc. Cel rusesc îi dăduse alta: să contacteze serviciile secrete sărbești, pregătite să intervină împotriva intereselor austro-ungare.
În scurt timp, îl găsim pe Cătărău acționând în Ardeal, acolo unde deznaționalizarea practicată de autoritățile civile, militare și bisericești maghiare făcea ravagii. Așa că tânărul Ilie își ia misiunea să distrugă Austro-Ungaria. Și începe. Pe Tâmpa, deasupra Brașovului, era amplasată de câțiva ani o statuie impresionantă, simbolul “mileniului de aur unguresc”-statuia lui Arpad cu o înălțime de 20 de metri. Împreună cu un camarad o dinamitează și se întorc la București. Loviseră un mit. Pentru că cei doi nu locuiseră la un hotel, nu au putut fi identificați. Poliția maghiară era disperată să-l prindă pe „golanul” care le distrusese statuia. Relațiile dintre România și Austro Ungaria, și așa șubrede, se deteriorează fără șanse de întoarcere.
În 1944, în lucrarea sa memorialistică „Brașovul de altădată”, Sextil Pușcariu scria: “Peste vreo două decenii de la ridicarea statuiei, a făcut explozie o bombă așezată la picioarele ei de unul Cătărău, ca un protest împotrivă îngâmfării stăpânitorilor acestor ținuturi. Felul acesta de a protesta cu fapta nu e prea în firea românului, dar a produs o mare satisfacție la cei umiliți”.
Următoarea ispravă, în februarie 1914, agențiile de presă anunțau aruncarea în aer a Palatului Episcopiei maghiare din Debrețin. Deflagrația fusese provocată de un dispozitiv exploziv plasat într-un colet expediat prin poștă din Cernăuți. Au murit trei oameni, printre care vicarul, alți 14 fiind grav răniți. Ancheta poliției ungare a stabilit că vinovații sunt doi bucureșteni. Asta deja nu mai putea trece drept opera unui „golan”. Ionel Brătianu împreună cu Alexandru Lahovary și juristul Louis Renault, ultimul laureat al Premiului Nobel, ajung la concluzia că este de evitat arestarea făptașilor, pentru a nu putea fi emisă cererea oficială de extrădare. Așa că încearcă să-i facă scăpați pe Cătărău și camaradul său, Timofei Kirilov, un alt basarabean.
În timp oportun, Ilie Cătărău ajunsese la Constanța, unde s-a îmbarcat. În 1932, ofițerul de marină Eugeniu Botez, scriitorul academician ce-și semna lucrările cu pseudonimul Jean Bart, și-a mărturisit rolul în “extragerea” fugarului din port, prin îmbarcarea acestuia pe nava “Dacia”, cu destinația Egipt. Deoarece nu putea să coboare la Alexandria, unde îl așteptau cu mandatul internațional de arestare austro-ungarii, Ilie reușește să urce la bordul unui vas străin, cu care ajunge în Anglia. Acolo intră în colaborare cu Scotland Yard.
Dintr-un imbold nebun revine la București, unde se întâlnește cu o serie de personalități, cum ar fi, Alexandru Marghiloman și generalul Averescu. Exasperat de apariția inoportună, Brătianu dispune izolarea acestuia de urgență. Este dus sub pază strictă în Moldova, la mănăstirea Pângărați, fostă închisoare, dispensar și spital. Reușește să îndoaie gratiile unei ferestre a chiliei și evadează.
Era finalul Primului Război Mondial și aici Cătărău pare că renunță la foștii săi „patroni” pentru interesele sale personale. De altfel, Ohrana țaristă, presupusul său prim angajator, nici nu mai exista. E reperat în Sfatul Țării din Chișinău, care încerca să unească Basarabia cu România. Ajunge să comande soldați, însă e dispusă arestarea lui. Dispare din nou. Este capturat de către bolșevici pentru „spionaj și abuz de putere în scopuri personale”. După un “sejur” la pușcăria din Chișinău, a fost dus sub pază spre Nistru, unde urma să fie executat. Nefiind minuțios percheziționat, Cătărău a scos din cizmă un pistol Browning cu care și-a lichidat escorta. Apoi, a luat drumul Odesei. Recunoscut pe stradă de oamenii hatmanului Petliura este prins din nou. Aceștia intenționau să-l omoare, pentru sabotarea intereselor Ucrainei și că „nu a vrut să dea Basarabia Ucrainei, ci României”, încercând astfel să distrugă țara vecină! Fuge încă o dată, folosind împotriva gărzii un gaz toxic obținut din combinarea unor substanțe chimice.
Din presa internațională a vremii reiese că a traversat Siberia, ajungând la Irkutsk. Își conecționase acte false, dar este depistat și ajunge după gratiile unei închisori din Yokohama. Este eliberat prin garanția unui fost deputat roman stabilit în Japonia. Firea vulcanică nu îl trădează. Astfel, ia drumul Chinei, Shanghai. Aici, în toiul unui chef, îl aruncă pe ferestra cârciumii pe un rus ce luptase pe frontul din România, care îi înjura copios pe foștii aliați români. Acuzat de tenativă de omor, este achitat de către un judecător britanic.
Pentru a i se pierde urma, consecvent cu firea-i fără astâmpăr, Ilie Cătărău pleacă în Polinezia Franceză, unde, cu charisma înnăscută, convinge populația unei insule să îl proclame rege. Nici aici “vacanța” nu i-a fost prea lungă. La sfârșitul lui 1921 se afla într-o închisoare din Nisa. Eliberat, se dă drept conte francez și convinge o tânără americancă să-i fie logodnică. A fost învinovățit că i-a subtilizat acesteia bijuterii de mare valoare.
În urma unui proces care a făcut deliciul presei, s-a dovedit că furtul fusese o înscenare, însă pentru folosirea de documente false și înșelăciunea cu un titlu nobiliar este, pentru a câta oară?, arestat. După ispășirea pedepsei, Cătărău începe o veritabilă viață de veșnic turist. Apar sporadic informații despre el cu șederi în Anglia, SUA, Canada, Mexic, China, Australia, Argentina etc. Pe întreaga perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial s-a aflat în Statele Unite. După expirarea celor 25 de ani necesari prescrierii faptelor sale, Cătărău revine pentru scurt timp în România.
După 1944, se bucură de protecția prim-ministrului Petru Groza, care îl aprecia pentru activitatea sa extremist-naționalistă pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar. În 1947, fostul premier carlist, Constantin Argetoianu acceptă să discute cu Cătărău, în calitatea declarată de acesta de emisar secret al fostului rege Carol al II-lea.
La solicitarea noii Securități, Groza îl ajută să devină călugăr, cu perspectiva ca, după un stagiu de pregătire în România, să fie lansat ca agent de influență în mediul românilor emigrați în Statele Unite, un fel de James Bond al comuniștilor. Ca atare, “doctorul” politic intervine la Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. În memoriile sale, Onisifor Ghibu, implicat și el în evenimentele din Basarabia anului 1917, scrie că în primăvara lui 1955 l-a întâlnit pe o stradă din Sibiu pe “călugărul” Ilie Cătărău.
În 6 august 1955, la moartea mitropolitului Bălan, Ilie Cătărău a trimis Consistoriului din Sibiu o scurtă telegramă de condoleanțe: „Cu smerenie îngenunchez lângă rămășițele pământești ale Marelui Ierarh Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului. Ilie Cătărău, ieromonah duhovnic”. (Telegraful Român, Sibiu, 15 august 1955).
Documentul avea să fie ultimul gest public făcut de basarabean. Dispare din viața publică. Avea 67 de ani. Nimeni nu va mai auzi, niciodată, nimic despre el. Însăși moartea lui rămâne un mister. Nu există date sau locuri despre mormântul său.
