Editorial Dan Mlădinoiu

Se împlinesc 132 de ani de la apusul geniului poeziei românești. Particularități pe care foarte puțini le cunosc

Dan Mlădinoiu 15.06.2021, 12:41
Se împlinesc 132 de ani de la apusul geniului poeziei românești. Particularități pe care foarte puțini le cunosc

Pe 15 iunie 1889, acum 132 de ani, Mihai Eminescu pleca să îmbogățească veșnicia, în lumea lui, “nemuritor și rece”. “Fără Eminescu”, afirma Emil Cioran, ”neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit. Daca nu l-am fi avut, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României”. “Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”, scria Caragiale. ”Un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la baza culturii europene de astăzi”, constata Titu Maiorescu. “Pentru muzica lui Eminescu sunt potrivite muzica lui Berlioz și paleta lui Delacroix”, nota Bernard Shaw. “Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmul geniilor universale”, (Zoe Dumitrescu – Bușulenga). „Eminescu, o sumă lirică de voievozi”, era definiția lui Petre Țuțea. Aceste aprecieri sunt o miime din gândurile și scrierile dedicate colosului culturii noastre.

Poetul, prozatorul și jurnalistul român a fost socotit de cititorii și critica literară postumă drept cea mai importantă voce din literatura neamului. Un romantic incurabil, în care condiția geniului, moartea iubirea erau elemente comune cu alți titani ai scrisului: Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Novalis, Goethe. Eminescu a influențat decisiv o întreagă comoară, la care au participat în timp succesorii săi. De la tradiționaliști, la adepți de anvergură ai modernismului, ca și la cei neomoderniști sau postmoderni, optzeciști. A împletit irealul cu filosofia și nostalgia regresivă pentru copilărie cu melancolia.

Se împlinesc 132 de ani de la apusul geniului poeziei românești
Mihai Eminescu se stingea din viață pe data de 15 iunie 1889

-Mihai Eminescu recomanda învățătura minuțioasă, treptată și sigură a materiei de învățământ. A criticat dogmatismul didactic având cunoașterea temeinică de practică. A dat sfaturi metodice utile predării mai multor discipline. A insistat asupra cultivării limbii naționale:

Studiul principal al unei școale rurale sau primare e limba românescă, ea este totodată organul prin care neamul își cunoaște ființa sa proprie, organul prin care acest neam moștenește avântul intelectual și istoric al strămoșilor lui. Copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește, era unul din crezurile sale.

-A apărat drepturile cadrelor didactice meritorii și nou numite, cerând de la primar să li se asigure existența într-un mod mai distins, a înfierat ignoranța, abuzurile și dezertarea, a smuls cu iubire de țară obrăzarele impostorilor ce compromiteau misiunea didactică, oblăduiți de rude sus-puse și de politicieni, a luptat pentru manuale inteligente, pentru întronarea unui învățământ formativ românesc, educativ și național.

-Era un cunoscător al literaturii populare, fără să știe că mergea pe drumul lui Odobescu, pentru prețuirea și grija de a culege folclorul, ca un om ce copilărise la Ipotești, mai târziu activând în societăți cu investigații de cultură rurală. A cules ca sufleor și revizor școlar literatura țărănească pe felurite drumuri din Ardeal și până la Vaslui, prețuind creația orală a poporului său și preluând-o artistic. L-a asociat pe “povestitorul poporal”, așa cum îl caracterizase pe Ion Creangă în “Timpul” din aprilie 1882. Eminescu l-a cunoscut la consfătuirile învățătorești din vara lui 1875. El îl introdusese la “Junimea”, îl stimulase să scrie, legase o prietenie pilduitoare, în care simțea chezășiile perfectului devotament.

Prețuirea și dragostea prietenească pentru povestitorul din Humulești l-au determinat pe marele literat să-l viziteze deseori în bojdeuca lui din Țicău, pe prispa căreia își petreceau după-amieze, seri și nopți în discuții, amintiri, povestiri și gânduri, până când pe dealul Aroneanului apunea luceafărul de dimineață. Pe caietele sale de revizor, Eminescu a înregistrat sute de doine, cântece, balade, povești, zicale, frânturi de limbă populară. Manuscrisele sale: 46 de volume, circa 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de către Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.

Se împlinesc 132 de ani de la apusul geniului poeziei românești
Veronica Micle, marea dragoste a poetului

-Anul 1872 este cel probabil al întâlnirii sale cu Veronica Micle, la Viena. Cea care avea să-i rămână idol. Mandache Leocov sugerează că în perioada 1874-1877 s-a îndrăgostit de ea, iar un tei multisecular din Grădina Copou, arbore devenit ulterior celebru sub numele de Teiul lui Eminescu. La umbra lui, ieșenii îl vedeau frecvent, fie alături de Veronica, fie împreună cu bunul său prieten, Creangă.

-Pe o filă din Amartolon Sotiria, din biblioteca sa, astăzi “Manuscrisul românesc” 1064, fila 82, Eminescu și-a însemnat, muind în cerneală violet, un moment înălțător din iubire pentru Veronica Micle. Ea îi dăruise flori de culoarea seninului din ochii ei și poetul, în cerul fericirii, o asemuia madonelor rafaelice:

Ziua de 4 febr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut-o pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține în toată viața mea.

Textul descrie amănunțit portretul femeii îndrăgite. Cum cartea populară respectivă îi va fi cerută împrumut peste câțiva ani de filologul Mozes Gaster, spre consultare, în vederea scrierii “Literatura populară”, Eminescu a șters însemnarea intimă, trecând peste ea vârful peniței cu cerneală de fum gras, apăsând violent până la străpungerea hârtiei. Vechile cuvinte s-au putut întregi și, odată cu ele, consemnarea emoției îndrăgostitului. La rându-i Veronica Micle l-a iubit pe Eminescu “cu o iubire febrilă, completă și nimicitoare, așa cum mai rar se vede pe pământ”, scria Gala Galaction.

-Când era adolescentă, maica Exprasia Diaconescu, care-l văzuse întâia oară pe Mihai Eminescu la Văratec, cu câțiva tineri ieșeni, își amintea și de prezența Veronicăi Micle acolo:

El era de o statură mijlocie, frumos, cu plete mari și răvășite, așa cum îi era și sufletul lui tânăr și dornic de viață. Nu prea dichisit și pururea dus pe gânduri. Tot în acea vreme am cunoscut-o și pe Doamna Veronica Micle, care venea cu cele două fete ale ei-după câte se spune, una din ele ar fi dat la tiparniță scrisorile purtate între mama ei și Eminescu. Doamna Veronica era foarte frumoasă, cu părul bălai și răvășit, ochii mari albaștri ca cerul senin, cânta ca un înger de nu se auzea nici musca în toată mănăstirea și până hăt departe când da gura versului și melodiei de pe cerdacul casei unde locuia și, câteodată, de pe poiana Țigăncei sau de pe la Pădurea de Argint.

Totul e credibil, Veronica Micle avea casă la Târgu-Neamț, față în față cu școala primară “Grigore Ghica”, potrivit lui Augustin Z. N. Pop, autorul cărții “Pe urmele lui Eminescu”.

-Localnicii din Filioara, comună pe raza căreia se înalță Văratecul, susțin că întregul peisaj din “Călin-file de poveste” redă două topice de acolo: “pădurea de argint”, astăzi rezervație de mesteceni lângă Ocolul Silvic Văratec și “codrul de aramă“, făgetul pe dealul despărțitor de Agapia și care câteva săptămâni toamna prindea cromatica arămiului: “De treci codri de aramă, de departe vezi albind/Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”.

-Un alt aspect, cum numai un Eminescu îl putea avea în particularitățile sale, este acela că mergând peste hotare să studieze filosofia și disciplinele adiacente, nu-și pusese în gând oficializarea lor printr-o diplomă, ci, psihologiei sale ieșite din comun, vasta cunoaștere. De altfel, genialul poet spunea: “Un titlu de doctor m-ar aranja cu lumea și cu legile ei de formă, nu însă cu mine însumi”. Ca o subliniere a acestei atitudini, în 1910, un discipol al lui Maiorescu, căruia acesta îi încredințase spre publicare corespondența berlineză, trăgea concluzia, după ce ținuse să consulte neapărat un critic:

Cu firea sa, Eminescu nu s-a putut hotărî să treacă examenul de doctorat. Domnul Maiorescu nu și-a putut, dar, realiza gândul ce-l avusese în privința lui.

Suferind de inimă și de reumatism și hotărât să vadă țărmul românesc al mării, Eminescu se împrumută de unde putu, părăsi Bucureștiul cu trenul în primele zile ale lui iunie 1881, cu destinația Giurgiu (unde rămase trei zile), ca de acolo să apuce calea de apă cu vaporul vienez până la Cernavodă, pe atunci numit Bazachioi, să se urce în trenul de Constanța, pe linia construită de turci în 1860.

Împăratul poeziei românești a cunoscut astfel marea noastră, s-a cufundat în valorile ei, a trăit în Constanța șirag de zile și pașii lui, pe urmele sciților, călcând tăcut urmele tălpilor lui Ovidiu, ale neguțătorilor genovezi și ostașilor lui Mircea Voievod, i-au santificat ulițele, malurile. Mai diafan ca visul, mai ușor ca suspinul, primașul poeziei românești păstra în nopțile tomitane trofeele singurătății lui. Eminescu era obsedat de Veronica Micle cu care ar fi vrut să plutească pe calea deschisă de lună pe chiar luciul mării. Himere, neîmplinire, ca și mormântul de “la marginea mării”. Într-o scrisoare către Veronica, apărută apoi în „Convorbiri literare”, artistul slovelor înșiruite cu har scria:

O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz pentru prima oară? Efectul unei nemărginiri pururea mișcate.

Opera eminesciană a fost tradusă în 150 de limbi din peste 250 de țări.

Se împlinesc 132 de ani de la apusul geniului poeziei românești
Mormântul lui Mihai Eminescu se găsește în cimitirul Bellu, din București
DĂ PLAY ȘI FII MAI INFORMAT DECÂT PRIETENII TĂI