Povești de odinioară: Murăturile care deschideau multe uși, legea oțetului și fabrica de la Margina

Când pleci din vestul țării și te îndrepți spre est, autostrada se întrerupte pentru o bucată de drum. Este faimosul lot doi din autostrada Lugoj-Deva, cel care nu se realizează din cauza lipsei tunelurilor pentru trecerea urșilor. Șoseaua, care nu a devenit încă de mare viteză, trece prin mai multe localități. Într-una dintre ele, la Margina, o construcție impunătoare, din caramidă, cu un horn imens, nu poate trece neobservată. Cei care nu-i știu istoria se miră și se opresc uneori să o fotografieze. Localincii o privesc cu tristețe și, pentru cine are timp, îi spun povestea.

Murăturile care deschideau multe uși, legea oțetului și fabrica de la Margina

Fabrica de oțet de la Margina a început să funcționeze în 1912, iar titulatura era de Fabrică de distilare chimică a lemnului de fag. La sfârșitul Primului Război Mondial, pe fondul problemelor economice și a lipsei de personal, își întrerupe, provizoriu, activitatea. Care se reia în 1921. Atât doar că se pare că unele năravuri ale politicienilor români existau de pe atunci, așa că, la intervenția unui mare proprietar culturi de viță de vie, din Moldova, Parlamentul adoptă o lege prin care oțetul din lemn era declarat nociv, așa încât se permitea fabricarea lui exclusiv din vin. Regula îl favoriza pe viticulor, pentru că avea ce face cu vinul care nu-i ieșea tocmai bun. Cei de la Margina se adaptează însă noilor reguli și cumpără instalația necesară, reprofilându-se pe fabricarea oțetului din vin. Iar pentru că oțetul de aici era unul foarte bun, deschide o secție specială destinată…murăturilor.

De aici plecau spre punctele de desfacere vagoane întregi încărcate cu castraveți murați sau cu legume asortate puse la conservat pentru iarnă în oțet de Margina. Activitatea continuă și se ajunge la naționalizare. Se întâmpla în 1948, când fabrica este redenumită Distileria de Lemn Severin. La sfârștiul anilor 1960, acolo lucrau aproape 600 de oameni, iar oțetul era renumit în toată zona, devenind, ca multe alte produse din acea perioadă, un fel de marfă bună ca moneda de schimb.

Procesul de fermetare se făcea pe cale naturală. Erau nişte microorganisme pe care le întreţineau şi alea făceau fermetarea oţetului. O tranşă de oţet dura şi 14 zile până ajungea la maturitatea completă. În momentul de faţă nu se mai face niciunde în Europa oţet natural pe acest principiu. Calitatea nu se compară. Şi acest oţet din vin mergea mult la export, a povestește Ionel Costa.

Cu un borcan de murături de Margina deschideai orice ușă de la Partid!

Din 1935 acolo se puneu conserve de castraveți, în moare de oțet. Se aducea o grămadă de vin, care se introducea în niște căzi de pin roșu, unde prin fermentație controlată rezulta oțetul din vin. Fabrica avea până și grădină de castraveți și toată producția de acolo, plus ce livrau țăranii din împrejurimi, se punea la borcan, cu acest oțet , își amintește Angela Inisconi, fostă angajată a Fabricii de Oțet.

Înainte de 1989, pe lângă oțet, la fabrica din Margina se mai produceau: diluant, substanțe destinate fabricilor de medicamente, acetonă și…cărbune pentru grătare. Se lucra în trei schimburi și erau asigurate locuri de muncă pentru locuitorii din întreaga zonă. Era, pe atunci, secție a combinatului Solventul din Timișoara și a urmat aceeași schemă de decădere cu acesta. Din falnica clădire de odinioară și din anexele care o împrejmuiau au rămas doar ruine. Și chiar dacă, în cazul corpului principal, este vorba despre un monument de arhitectură industrială, timpul nu ține cont de categorisiri și continuă să macine clădirea care forfotea altădată de viață. Iar oțetul de Margina a rămas doar o amintire.