01:17
Omul de știință rus de origine română, Piotr Căpiţă, a fost o personalitate însemnată a cercetării în domeniul temperaturilor joase din domeniul fizicii pentru care a primit Premiul Nobel în 1978. Un reputat savant şi un intelectual cu demnitate, Căpiţă a trecut prin cele două războaie mondiale şi prin exilul impus de comunişti în laboratoarele în care a dezvoltat tehnologii moderne cu echipament limitat.
Foarte puțini dintre români au auzit de laureatul Premiului Nobel, fizicianul sovietic Piotr Căpiţă, mai bine cunoscut, probabil, de către basarabeni, din rândul cărora provine. El a intrat în prețioasa galerie a laureaţilor de origine română câștigători ai prestigiosului premiu, alături de George Palade (Premiul Nobel pentru Medicină, 1974), Elie Wiesel (Premiul Nobel pentru Pace, 1986) şi Herta Muller (Premiul Nobel pentru Literatură, 2009).
Căpiţă era fiul generalului de origine basarabeană Leonid Petrovici Căpiţă, inginerul şi constructorul fortificaţiilor de la Kronstadt şi al Olgăi Ieronimovna, tot basarabeană, de profesie filolog, specialist în domeniul folclorului şi literaturii pentru copii, cu un aport substanțial în cultura rusă.
S-a născut la 9 iulie 1894, în oraşul Kronstadt, iar în 1905 a început gimnaziul, unde, deşi cunoştea foarte bine limba română, a întâmpinat greutăţi la învăţarea limbii latine. De aceea, a ales să se retragă pentru a studia la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912.
Deoarece, la Facultatea de fizică şi matematică a Universităţii din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenţii liceului real, Căpiţă a intrat la facultatea de electromecanică a Institutului Politehnic Petrograd (IPP). Încă din primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică, A.F. Ioffe, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]După demobilizare, doi ani mai târziu, Căpiţă s-a întors la universitate, unde mentorul său îl va coopta în munca sa experimentală din laboratorul de fizică, precum şi într-o colaborare la seminarul său-unul dintre primele de profil din Rusia. În 1918, Ioffe, în condiţii foarte grele, a înfiinţat la Petrograd unul din primele institute fizice de ştiinţă şi cercetare din Rusia, Căpiţă fiind printre primii colaboratori ai acestui institut.
În acelaşi an, el a devenit profesor la Facultatea de fizică şi mecanică, după ce a absolvit Institutul Politehnic. Mai târziu, acest institut a contribuit mult la dezvoltarea fizicii experimentale, teoretice şi tehnice din URSS, iar în prezent este cea mai importantă instituţie de cercetare din domeniul fizicii din Federaţia Rusă.
În perioada de după Revoluţia din Octombrie, Ioffe a insistat ca Piotr Căpiţă să plece în străinătate, dar autoritatea formată după revoluţie nu le permitea, până când nu a intervenit Maxim Gorki, cel mai influent scriitor rus din aceea perioadă, care a obţinut permisiunea pentru ca acesta să plece în Anglia.
Piotr Căpiţă a ajuns în Anglia în 1921 în calitate de membru al comisiei Academiei Ruse de Ştiinţă, trimis în ţările occidentale pentru restabilirea relaţiilor ştiinţifice suspendate din cauza războiului şi a Revoluţiei. Căpiţă a lucrat în laboratorul din Cavendish, unde conducătorul acestuia, celebrul Ernest Rutherford, l-a acceptat pentru un stagiu de scurtă durată, fiind ulterior impresionat de măiestria şi entuziasmul tânărului fizician rus de origine basarabeană cu care avea să lucreze mai mult de un deceniu.
Savantul a susţinut în 1922, la Cambridge, o lucrare de disertaţie cu tema „Trecerea alfa-particulelor prin substanţe şi metodele obţinerii câmpurilor magnetice”. Un an mai târziu a devenit doctor în ştiinţă şi a obţinut prestigioasă bursă Maxwell. În 1924 a fost numit în funcţia de adjunct al directorului laboratorului din Cavendish, unde se derulau cercetările magnetice, iar peste un an Căpiţă a devenit membru al Colegiului Trinity.
În anii ‘30, a început să facă cercetări asupra temperaturilor joase, dezvoltând noi metode pentru obţinerea lor. În anul 1934 a finalizat un aparat cu ajutorul căruia putea produce cantităţi considerabile de heliu lichid. În vara aceluiaşi an, a mers în vizită în URSS împreună cu soţia sa, dar nu li s-a mai dat voie să se întoarcă în Anglia.
În anul 1935, lui Piotr Căpiţă i s-a propus funcţia de director al Institutului pe Probleme Fizice recreat în cadrul Academiei de Ştiinţe din URSS. Acesta a condiţionat acceptarea poziţiei în schimbul achiziţionării aparaturii cu care lucrase în Anglia, iar Rutherford a fost, într-un final, de acord ca sovieticii să-i cumpere lui Căpiţă utilajele din fostul lui laborator. Întoarcerea lui Căpiţă în URSS a avut loc într-o perioadă deosebit de dificilă, când Stalin începuse „curăţarea de intelegenţă”.
Piotr Căpiţă, dispunând de o autoritate însemnată, a început să poarte un dialog direct şi deschis cu înalta conducere a ţării. Astfel, din 1934 până în 1983, savantul a trimis mai mult de 300 de scrisori la Kremlin. Lui Stalin-50, lui Molotov -71, lui Malencov -63, lui Hruşciov – 26. Datorită intervenţiei sale, mulţi oameni de ştiinţă au fost salvaţi de la moarte în închisori şi lagăre din timpul terorii staliniste.
În 1972, când autorităţile din Kremlin au propus excluderea lui Andrei Dimitrievici Saharov din cadrul Academiei de Ştiinţe, Căpiţă a fost singurul care s-a opus, subliniind că „avem deja un ruşinos precedent anolog-în 1933 fasciştii l-au exclus pe Albert Einstein din Academia de Ştiinţe de la Berlin”.
Căpiţă a creat cea mai puternică instalaţie cu turbină din lume, folosită pentru obţinerea în cantităţi mari a oxigenului lichid necesar în industrie. În 1937, descoperă și evidențiază într-o serie de lucrări hiperfluiditatea heliului lichid, pentru care a primit, ani mai târziu, Premiul Nobel în Fizică „pentru descoperiri şi invenţii în domeniul fizicii temperaturilor joase”. În 1939 a dezvoltat o nouă metodă pentru lichefierea aerului printr-un ciclu de presiune scăzută folosind o turbină de înaltă eficientă.
Anul 1945, a fost cel în care Uniunea Sovietică a început lucrările pentru crearea armelor atomice, iar refuzul lui de a participa la crearea armelor nucleare a dus la demisia şi înlăturarea sa din cadrul cercetărilor ştiinţifice. Căpiţă a fost destituit din funcţia de director al institutului şi, timp de 8 ani, s-a aflat în arest la domiciliu, lipsit de posibilitatea de a comunică în vreun fel cu colegii săi din alte institute de ştiinţă şi cercetare.
Și-a utilat în casa lui de vacanţă un mic laborator, continuându-și munca, punând astfel bazele noii direcţii a electronicii de mare putere, considerat primul pas în calea spre dobindirea energiei termonucleare. Descoperirile făcute au stat la baza creării schemei reactorului termonuclear cu funcţionare neîntreruptă.
Cercetările ştiinţifice de după război ale lui Căpiţă cuprind cele mai diverse domenii ale fizicii, incluzând hidrodinamica straturilor lichide subţiri şi natura fulgerului globular, dar interesul său se concentra asupra generatoarelor de microunde şi studiului diverselor proprietăţi ale plasmei.
În 1965, pentru prima dată după o întrerupere de peste 30 de ani, Căpiţă a primit permisiunea de a ieşi din Uniunea Sovietică, în Danemarca, pentru a primi medalia internaţională de aur „Niels Bohr”. La 17 octombrie 1978, Academia Suedeză de Ştiinţe i-a trimis, din Stockholm, o telegramă prin care îl înştiinţa că a primit Premiul Nobel pentru fizică, drept recompensă a cercetărilor fundamentale în domeniul temperaturilor joase, alături de Arno Allan Penzias şi Robert Woodrow Wilson.
Căpiţă a primit această veste la Sanatoriul „Barviha”, din apropierea Moscovei. Printre întrebările pe care i le-au pus jurnaliştii se afla şi următoarea: „Pe care dintre realizările ştiinţifice o consideraţi cea mai importantă?”.
Căpiţă a răspuns că, pentru un om de ştiinţă, cel mai important studiu este acela la care lucrează în acel moment. „Munca mea actuală are că obiect sinteză termonucleară”, a mai adăugat el. Căpiţă a murit la 8 aprilie 1984, cu puţin înainte de a împlini vârsta de 90 de ani.
„Ca rezultat al abilităţilor sale experimentale şi tehnice remarcabile, Căpiţă a jucat un rol de frunte în fizica temperaturilor joase timp de mai multe decenii. De asemenea, a arătat o capacitate impresionantă de a organiza şi de a conduce munca de cercetare. A înfiinţat laboratoare pentru studiul temperaturilor joase în Cambridge şi Moscova. Descoperirile lui Căpiţă, ideile sale şi noile tehnici pe care le-a dezvoltat au fost fundamentale pentru expansiunea modernă a fizicii temperaturilor joase”.
Dan Mlădinoiu
