Pe data de 19 noiembrie 1946, într-o Românie ocupată de Rusia sovietică, au avut loc alegeri parlamentare în urma cărora comuniștii deveneau stăpânii inelelor unui lanț ce avea să-i ferece destinul pentru următoarele patru decenii și jumătate.
Povestibilitatea trecea de la un lirism cu nuanțe boeme, tușate din loc în loc de unghiuri ascuțite, inerente, dar nevătămătoare, la un horror având ca platou al desfășurării narative infernul totalitarismului.
În niciun chip nu și-ar fi imaginat nici cei mai fideli adepți ai pesimismului că o adunătură de salopetari (1000 în 1944, 700.000 în 1947) putea să precumpănească într-o țară pe al cărei stindard național figura, dovedită vremelnic ulterior, coroana regală.
Nimic concludent până la acel coup d’ etat din august 1944 nu prevestea că în doar câțiva ani România va fi pusă cu spatele la zid. Și totuși, primele alegeri parlamentare declarate “libere și nestingherite”, falsificate grosier cu girul bolșevicilor staliniști de către unul din guvernele lățite pe șapte ani ale scăpătatului avocat Petru Groza au reușit.
Istoricii sunt de acord în estimări că Partidul Național Țărănesc ar fi câștigat în mod real suficiente voturi pentru a guverna singuri sau, în cel mai rău caz, în alianță cu alte partide anticomuniste. Însă, prin folosirea tacticilor de intimidare, a abuzurilor și tălhăriei electorale asupra partidelor istorice (PNL, PNȚ), dar și printr-o adevărată competiție a trișării votului popular între două tabere – cea a premierului și secretarului general al PCR, locomotivistul grivițean Gheorghiu-Dej, pe de-o parte și cea a cominterniștilor, în frunte cu Emil Bodnăraș (spion sovietic), pe de alta – victoria a fost de partea aglutinării frățești numită blocul Partidelor Democratice (BPD).
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Acestui bulgăre de îngrășământ natural al stângii- cuvântul “democratic” este lipit ca ghebosul de gard- fiind alcătuit din comuniști (PCR), Uniunea Populară Maghiară (UPM), facțiunea proguvernamentală țărănistă din jurul dr. Nicolae Lupu, Comitetul Democrat Evreiesc și Frontul Plugarilor. Ei au câștigat 379 de mandate, PNȚ- 32 și PNL- 3.
“Balta” mai avea în componența ei și PSD (un acronim otravnic care a supraviețuit, după cum se vede și schimbării de macaz din decembrie 1989) dominat înainte de alegeri de aripa condusă de Ștefan Voitec, cel ce a suprimat grupul reformist al lui Constantin Titel Petrescu și tot cel care din postura de comunist matusalemic i-a înmânat sceptrul de președinte al RSR fostului specialist scornisceștean în flecuri și blacheuri.
Scrutinul drept ca meandrele Dunării au marcat un pas decisiv în favoarea destabilizării monarhiei constituționale și instaurarea regimului de “cea mai mare aflare în treabă” din istoria omenirii. Este adevărat că asaltul năpârcilor roșii a avut loc într-un prielnic context extern. Adică, deteriorarea relațiilor dintre celovecii duhnitori de vodcă și puterile occidentale. În acele momente, Aliații erau mai interesați să sprijine forțele anticomuniste din Grecia, să aibă în radar controlul asupra leagănului democrației și prin el a rutei strategice spre Canalul Suez.
Acele alegeri au fost un gen de insurgență gratuită ce au condus la o normalitate suferindă și un ieftin plezirism. În realitate, documentele de arhivă sovietice relevă clar că psihopatul Stalin, numărul unu mondial al crimelor în masă, depășindu-l cu aproape nouă milioane de morți pe sceleratul Hitler, cunoștea atitudinea de respingere a majorității românilor față de ideologia și orânduirea pelagrei de culoare sângerie.
Totuși, purtătorii de rubașcă și-au făcut cu brio reclama la blestemata lor marfă numită comunism, pe care au exportat-o apoi cu anasâna în România și nu doar aici. Drama noastră constă în faptul că prin decimarea elitei acestei națiuni, țara nu a mai reușit nici astăzi să se identifice cu ce fusese. “Nu uita! Ține sub control și în sărăcie oamenii inteligenți. Promovează în funcții-cheie numai mediocri și proști. Ei își vor da viața să-ți apere ideile și averile”. Așa sună una din poruncile bibliei cu stea pe copertă. Capul veșnic plecat, la un moment dat începe să pască.
Jocul de sumă zero derulat teoretic cel puțin 45 de ani de către valeții români vânduți sovietelor are repercusiuni adânci. Vremea noastră este cea a mediocrității, a lipsei de sentimente pregnante, a inculturii, a lenei, a incapacității de a te apuca de treabă (cu excepțiile de rigoare) și a dorinței de a avea totul de-a gata.
Îmi place nebunia sănătosului. Amestecă puțină nebunie în cumințenie, cât mai este timp. Poate fi oricând un fericit început de capitol. Deșeurile biosociale despre care am scris s-au străduit să aplice acel defetist “nimic nu trece fără să lase urme”. Iar ele, cicatricile, sunt profunde. Nu știu ce poțiune le poate face dispărute. Poate că va fi din nou la modă inteligența.
E drept, un element rar, scump și dăruit de divinitate favoriților ei.
