Un sfert de veac fără Corneliu Coposu. Pe 11 noiembrie 1995 pleca in aeternum un om celebru prin virtuțile sale, un ilustru slujitor al adevărului, Corneliu Coposu. Se întâmpla într-o lună umedă și rece, așa cum i-au fost celulele zăvorâte din multitudinea închisorilor comuniste în care și-a petrecut 17 ani din viață. Într-una din ele a fost izolat opt ani la rând, într-o zarcă vopsită cernit, astfel încât atunci când a fost scos din ea nu mai putea să vorbească.
Să nu mai spun că în momentul arestării sale avea 114 kg, iar la eliberare 51. Ceea ce a pătimit acest cavaler cu caracter de cremene, pentru care onoarea, prosperitatea națiunii sale, dreptatea, libertatea făceau parte din crezul său de neclintit, nu poate fi zugrăvit în niciun mod de redare inventat de ființa umană. Marile spirite s-au confruntat întotdeauna violent cu opoziția minților mediocre.
Idealurile urmate de către Corneliu Coposu i-au fost oferite de educația primită, de Facultatea de Drept și Științe de Stat a Universității din Cluj, de condeiul său de talentat ziarist la cotidianul țărănist clujean “România nouă” și nu în cele din urmă de stofa din care a fost construit.
Seniorul nu a avut niciodată tăria de a fi slab și, mai ales, de a fi complice cu decepția. Ceea ce l-a făcut să devină un eminent om politic dedicat unor principii aflate în inventarul propriu al oamenilor de înaltă clasă morală a fost faptul că după ce a studiat, comparat și chibzuit a înțeles că dreptatea poate fi camuflată ori mutilată temporar, însă nicicând suprimată.
Dovada acestei credințe a venit târziu, spre crepusculul stelei sale de om fără seamăn, atunci când a fost numit Ofițer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză, ca și cea de Cetățean de Onoare al Timișoarei.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Fostul șef, apoi director de cabinet al altei proeminente figuri a țărăniștilor români, Iuliu Maniu, nu a fost un om versatil. Nu s-a otrăvit cu ură, fiindcă ura consumă, deși rămâne un sentiment foarte subestimat.”Nu-i păstrez nicio ranchiună (n. red.- lui Silviu Brucan), deși în calitate de redactor-șef adjunct la Scînteia, a cerut condamnarea mea la moarte în fața Tribunalului militar”.
Corneliu Coposu poate fi considerat fără echivoc un veritabil purtător de prestigiu în confruntarea cu inerentele meschinării ale vieții. Le-a acceptat în lupta contra lor. El a iertat mereu, în orice moment, convins fiind că toate clipele sunt trecătoare, mai puțin ultima, și nu voia să-și întineze conștiința, cugetul, trăsăturile morale cu amănunte prozaice cuprinse de dispreț.
Seniorul democrat a fost pe aceeași lungime de undă cu Oscar Wilde, cel ce scria pe un colț de caiet că: “Nemulțumirea este primul pas către progres al omului sau al unei națiuni”. Renumitul nostru politician venea din altă lume. Aceea a unei Românii normale, ca o piramidă milenară cu straturi bine definite. O țară cu domni îmbrăcați elegant, cu trăsuri și mașini de epocă pe Calea Victoriei. A rămas consecvent în ideea sa (argumentum ex silentio) că este foarte primejdios să dai puteri nelimitate unor minți limitate. Adevăr verificat până și astăzi. Pentru această convingere a avut multe de îndurat. Însă, nu a disperat, știind că așa ceva le-ar da dreptate celor ce l-ar fi deznădăjduit. Evident, în timpul detenției și după ea.
Coposu a realizat că o conștiință domnește, dar nu guvernează. Poate că l-a consolat și ideea că este un semn al valorii tale dacă ești urât de cine trebuie, iar de dușmani ireductibili nu a dus lipsă. Mulți, enorm de mulți. Între 1946 – 1989 s-a aflat permanent urmărit de Securitate. Dosarul său operativ este impresionant. Are 38 de volume însumând 18.000 de file.
Dacă în ’90 istoria românilor lua altă rută, cu Seniorul în rol de șef al statului, sunt convins că astăzi trăiam alt destin. Nu s-a vrut, nu s-a putut, nu mai contează. Un lucru este sigur – un om excepțional trebuie să aibă și un popor care să-l urmeze. Pentru mine, Corneliu Coposu rămâne un învingător. Nu doar din postura de cel mai important om politic postdecembrist. A fi la înălțime în două regimuri antagonice nu e la îndemâna oricui.
Moartea sa din 1995 a generat un imens val de simpatie populară pentru forțele anticomuniste din România. Chiar dacă nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea lui au participat sute de mii de oameni veniți din toată țara. Târziu și dureros!
Mă abțin în a-l compara pe acest om de esență națională cu cel ce a preluat ștafeta comunistă împreună cu ciracii și prozeliții lui. Ar însemna să intru în regnul mineral și să pun pe talerele unui cântar o pepită de aur și un grăunte de humă. Înseamnă nu doar o erezie, ci macularea imaginii unui mare și inubliabil român.
