Opinii. A fost odată ca niciodată fotbal MARE în România

Parafrazând titlul comediei americane din 1969 – “Dacă e marți, e Belgia” – azi mut macazul pe linia sport. Înainte de orice literă scursă pe hârtie, se cuvine să fac o pioasă reverență în fața unor nume cât Maracana, ce au intrat etern în loja exclusivistă a literaților domeniului. Ioan Chirilă, Ion Cupen, Radu Cosașu (Belphegor) au scris cu cerneală verde ca iarba de sub crampoane a câmpului prea mic pentru uriașul lor talent. Plăsmuirile și harul acestora nu aveau decât frontiera esteticului absolut.

Ziarul “Sportul” și săptămânalul “Fotbal”, recreațiile dintre două cărți sau o miuță

Ziarul “Sportul” și săptămânalul “Fotbal”, ultimul costând doar 2 lei, însă, după părerea mea, una din cele mai bune reviste de specialitate din Europa acelor ani, mi-au parfumat adolescența. Erau recreațiile de acasă dintre două cărți sau o miuță în Parcul Spitalului urbei natale. Nu voi scrie despre bănățencele Ripensia și Chinezul. Nici nu am să amintesc detalii legate de Carmen București desființată politic în 1947, pentru simplul motiv că nu eram la număr pe Terra.

Am prins zvon că o trupă al cărei prim scâncet s-a auzit odată cu intrarea României în Primul Război Mondial e aproape a da jos ghetele din cui. “Gașca nebună”, alias Sportul Studențesc până în 2017, l-a avut ca prim președinte pe reputatul matematician, Traian Lalescu. Frumos motiv de nostalgică privire în racursi a unor foști tineri din Regie: Cazan, Iorgulescu, Munteanu II, Chihaia, Coraș, Aurică Rădulescu (Dumnezeu sa-l odihnească!).

Motive de răsfăț oferite de regimul totalitar

Amintindu-mi de ei, lovesc, ca într-un imaginar snooker, manta neuitatelor cuplaje de pe fostul 23 August. Sora mai mică a arenei din “Țara fotbalului și a cafelei”. Acolo unde, invariabil, main eventul era Steaua – Dinamo. Acele seri de pomină constituiau unul din zgârcitele motive de răsfăț oferite de regimul totalitar. Driblingurile “Mopsului”, fruntea letală a lui Dudu Georgescu pusă la centrările cu acuratețe micrometrică lansate de Lucescu Sr., șerpuirile nesfârșite și sfidătoare ale viitorului transfug, Marcel Răducanu, ofsaidurile uriașului Rică, pasele de șubler marca Tudorel Stoica, raidurile de gherilă semnate Sandu Neagu, loviturile în picaj date “coțofenei” de către vicleanul Mircea Sandu etc. sunt demne secvențe pentru Arhiva Națională de Filme.

Recompensele se numeau notele date în casetele “Sportului”, cu câteva rânduri deasupra Trofeului Petschovschi. Nu înseamnă că i-am dat uitării pe Zavoda, Voinescu, Frățilă, Sorin Avram, magicianul “Gâscan “, cu proverbialele lui jambiere lăsate peste șireturi, Năsturescu, Zoly Crișan, frații Nunweiller, Sătmareanu II, Hălmăgeanu, Vigu, Miți Majearu, Cleo Vaișcovici, “fiara” militară nr.(00)7, Duckadam, Estadio Ramon Sanchez Pizjuan, CCE ’86 etc.

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

Din scrinul cu amintiri, scot compendiumul cuprinzând toate turneele finale ale CM din care nu am ratat niciunul, cu start (pentru mine) Anglia 1966. Nu am cum să uit capul de 2-3 al lui Dembrovschi în plasa filarmonicii dirijate de Pele în Mexicul lui 1970, nici postura de Hopa- Mitică la care marele Bobby Moore a fost obligat de către Florică Dumitrache.

Apoi a venit Generația de Aur

Condusă de un rege machedon, identic de blond precum curtenii săi. Deocamdată, unicat și, după părerea mea, pe termen imprescriptibil. Ca argumentum ex silentio în această opinie: pitonul banului imediat în detrimentul clasicelor pepiniere tip Luceafărul (excepție Academia Hagi) pentru escaladarea piscurilor performanței, dispariția centrilor nervoși ai fotbalului intern de pe prima scenă, adevărate prisăci ale sportului rege, cum ar fi Constanța, Hunedoara, Oradea, Ploiești, Reșița, Galați, în favoarea unor urbe de-o vară fotbalistică. Nu le mai enumăr, din politețe. Mai există o suită de cauze, dar mi s-a terminat cereneala care nu e verde, ci mai degrabă neagră.

P.S. Și acum îmi „tremură” în gând barele britanicului Hurst din finala de la Londra din ‘66 contra Germaniei de Vest, în care “ambasadorul negru” al lui Brejnev, tușierul Bakhramov a văzut mingea în poartă, și cea a lui Rep, fost elev de la Ajax a profesorului Piști Covaci, din ultimul minut al partidei cruciale Argentina- Olanda, de la Buenos Aires din 1978.