12:22
Dacă ar fi putut să-și fi cărat propriul trup ar fi făcut-o. S-ar fi dus la propria sa adresă, ar fi intrat în casă și, după ce s-ar fi văzut întins fără suflare pe jos, ar fi zis: ”Ce faci,bă, Ninja? Ai crăpat? Hai în sac!” și l-ar fi dus/s-ar fi dus pe sine, în dublu rol, de cadavru și propria sa fantomă de brancardier cu halat gri, la locul său de muncă. Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”. Dacă ar fi putut… Dar oricâtă energie a avut el cât a fost viu, asta i-ar fi fost peste putință. L-au luat colegii și l-au dus.
„Hai, Sandule, la serviciu!”, i-ar fi zis când s-au dus după el. Și l-au spălat și l-au pus pe lespedea de piatră din sala de autopsii, pregătit, astfel, să vină alt coleg, un medic legist, ca să-l desfacă, așa, ca pe un cufăr. Să vadă ce-i pe-acolo. Mai ales în creier.
Deși se știa de ce a murit. De boală grea și lungă, de multă băutură, stres și viață trăită în decor de groază. O viață trăită în „Casa Morților”. Peste 25 de ani. Asta a fost soarta lui Alexandru Sandu Ivan sau Ninja, după cum îi spunea toată lumea.
Acest articol are o poveste în spate, un fapt, o întâmplare insolită, care are legătură cu decizia unui taximetrist de a nu înstrăina, de a nu vinde sau arunca un reportofon. Interviul luat lui Ninja de către reporter a fost înregistrat de acesta pe o minicasetă cu un reportofon, care la vremea respectivă făcea parte din trusa de „scule” a oricărui jurnalist care se respecta.
După interviu, reportofonul a alunecat din buzunarul jachetei jurnalistului pe bancheta din spate a unui taximteru. A fost considerat pierdut, cu tot cu casetă și cu prețioasa înregistrare a interviului, ani de zile. Până într-o zi, când, în mod absolut incredibil, ziaristul s-a trezit că a comandat și s-a urcat într-un taxi care era condus, culmea, de șoferul pomenit mai sus. Și care păstrase reportofonul cu tot cu casetă. Câteva zile mai trârziu înregistrarea revenea la proprietar.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Ninja era un tip delicat, firav, blond și cu ochi albaștri. Cu un metru și maxim 75 de centimetri, și maxim 62 de kilograme, cu greu ți l-ai fi putut imagina pe Sandu Ivan cărând, chiar în tandem, o targă cu un trup neînsuflețit pe ea, sau și mai sugestiv, singur, pe brațe, un decedat.
Era departe de imaginea unui bărbat cu înfățișare dură și incapabilă de emoții, cum mai toată lumea s-ar gândi că ar arăta un om cu o astfel de meserie. Luat mai în detaliu, îi puteai observa, însă, pe chip, urmele unor aventuri dure, sângeroase.
Avea multiple cicatrici pe antebrațe, semn evident de „șmenuire”. Pentru cititorii impact.ro mai puțin obișnuiți cu lumea tenebroasă a orașului, „șmenuirea” reprezintă un act demonstrativ de impresionare a polițiștilor, mai ales a celor tineri, lipsiți de experiență, și constă în tăierea cu mișcări rapide, în mai multe locuri, în special pe antebrațe, cu o lamă de ras care nu a fost scoasă din ambalajul de hîrtie.
Și asta, pentru a nu produce răni profunde, cu sângerare masivă. Actul se practică în special în Secțiile de poliție, unde protagonistul a fost adus pentru a da explicații pentru cine știe ce faptă reprobabilă. Mai ales penală.
Ninja are, însă, semne și pe față. Pe care le explică: „Pe asta de pe obraz o am dintr-o cârciumă de doi lei. Aflu odată că niște bagabonți s-au luat de nevastă-mea când am trimis-o să-mi ia niște băutură. M-am enervat și am coborât la ăia și m-am luat de ei. Unul din ei a spart o sticlă și m-a crestat. Eu, cu sângele pe mine, am scos pistolul și i-am potolit. Aveam un pistol cu bile. Replică după un „Walter”.
Își trece mâna peste față. Își numără, parcă, semnele și continuă: „Tăietura asta de sub bărbie e de la un cuțit. Mi-a băgat unul șișu-n gât și mi-a ieșit în gură. Era să-mi taie limba”. Și termină apoteotic cu înșiruirea tăieturilor. „Altădată, eram în tramvai. Eu stăteam pe scaun. Văd pe unul de lângă mine că se uită chiorâș și rânjește. Am scos bisturiul de care nu mă lipseam niciodată și i l-am înfipt în pulpă”.
Sandu Ivan, sau Ninja cum i se spunea, pentru că practicase, tânăr fiind, artele marțiale, s-a dus să se angajeze la IML, dus de un prieten, la câteva luni de la Revoluție. Până atunci lucrase la o fabrică de încălțăminte.
Dar înainte să fie angajat propriu-zis, unul din autopsierii vechi l-a supus pe Ninja unui test special, ca să vadă dacă face față condițiilor. Evocând, cu ani în urmă semnatarului acestui reportaj acel moment de început, Ninja a povestit: „ M-a luat nea Paul cu el în sală (sala de autopsii n.r.) și mi-a zis Taie-l pe ăsta!, și mi-a arătat un mort de pe o masă. Arată-mi mata, i-am spus și mi-a arătat.
N-am avut nicio problemă. L-am tăiat, atunci, pe mort, de la bărbie până la penis. Trei săptămâni am tot tăiat, până m-am obișnuit. Mai greu a fost cu mirosul. Aici e o șmecherie, să știi. Toți fraierii, când vin aici, se țin de nas și respiră pe gură. E o tâmpenie. Așa îți intră toți microbii în plămâni”.
În scurt timp Ninja și-a intrat în mână. A început să lucreze pe dubele morgii și să adune morții de prin spitale sau de la evenimentele cu victime. Accidente, incendii, înecuri, sinucideri, crime, catastrofe.
Cel mai greu caz l-a avut prin 1993. „Niște muncitori de pe platforma industrială Dudești furaseră un butoi cu alcool metilic și și-au făcut băutură din el.
Au murit toți. Dulgheri, mecanici, motostivuitoriști, muncitori necalificați. Am început să-i adunăm pe la prânz și am terminat abia a doua zi de dimineață. I-am înghesuit pe toți într-o dubă. Ziceai că e o conservă, microbuzul ăla. M-am rupt, atunci, de cărat. După o săptămână m-am operat de hernie”.
În toiul discuției care a stat la baza realizării acestui reportaj, Ninja a anunțat brusc: „M-am lăsat de băut!”. Părea, la acea dată, extrem de mândru de acest lucru. În cei aproape 15 ani câți trecuseră de când lucra la IML, la data interviului, Ninja băuse enorm.
Ajunsese să bea și șase litri de vodcă pe zi. „Mă trezeam în toiul nopții, puneam mâna pe sticlă și, jap-jap, două gâturi de vodcă. Beam vodca de sete, ca pe apă. Odată am băut, împreună cu un prieten, 62 de celulare, le știi tu, motorole, vodca aia la cutii de carton de 200 ml, cu pai, de ziceai că sunt stații radio sau telefoane celulare.
Până acum două săptămâni când m-am dus la doctor. Mi-a zis că mai am o lună de trăit dacă nu mă las. M-am dus acasă, am pus mâna pe o sticlă de vodcă plină și am dat cu ea de perete. De atunci beau numai suc. Trei sticle mari, de doi litri, pe zi”.
Este de notorietate faptul că cei care lucrează la morgă beau mult. Și nu bere sau vin. Numai spirtoase, tării. Oameni care manevrează cadavre, morți de o zi, întregi sau bucăți din ei, ori morți de câteva luni, plini de viermi și zemuri, nu pot rezista altfel.
„Nu ai cum să nu bei. Nu te ține. Mai ales la început, în ’90-‘92, când aici era de groază. Puțea ca în iad, iar viermii erau peste tot. Beam, frățioare. Beam de stingeam. Când mai mergeam pe teren după putreziciuni. Să vezi atunci! Purici, viermi, păduchi, zoaie. Luam cadavrul în brațe și curgea zeama pe mine. N-aveam echipament de protecție. Lucram cu hainele noastre.
Dacă mă crezi, într-un an mi-am cumpărat douj’ de perechi de blugi. La un moment dat, mi-a dat un gabor, că-l ajutasem cu o îmbălsămare în familie, un combinezon antitero. Mi-am luat și cagulă. Aveam și o sabie. Mă duceam peste ciori, echipat așa, și le ziceam
Ninja sare în timp ce povestește, de la o întâmplare la alta, se precipită și parcă vrea să se dezpovăreze de toate amintirile cu morți pe care le are. „Cea mai nasoală treabă era când mergeam la acidentele de tren. Mergi kilometri întregi ca să-i aduni.
Te ghidează ciorile care se adună să ciuguleascăă din bucăți. Aici o mână, acolo un picior, o coastă, un cur…Și iarna e și mai nasol. Mergi prin zăpada până la piept și bagi bucățile în pungi. Atunci e vremea boschetarilor. Îi taie trenurile și tu îi bagi în pungi. Și bei, frate.
Bei, iară. Când mă întrceam la mașină eram deja mangă. Și la arși e rău. După ce iei morții prăjiți, nu mai mănânci friptură o săptămână. Că te gândești la mortul ăla ars”. Ninja lucrează cu morți. Îi atinge, îi încarcă, îi descarcă, îi împachetează, îi bagă în pungi. Și apoi noaptea, îi visează. Pe toți.
Acum e mort. Îngropat în pământ, la vreo doi metri adâncime. Când i-o veni vremea să-l scoată din groapă, când se vor împlini cei șapte ani de odihnă plătită la Administrația Cimitirelor, groparii o să scoată o roabă de oase și niște zdrențe putrezite.
„Uite-l, bă, pe Ninja! Oale și ulcele. Pământ!”, vor fi spunând groparii atunci. Că ei se cunosc în branșa asta. Breasla celor care îi conduc pe cei duși dintre vii spre malul Styxului, râul care, în mitologia greacă, separă tărâmul viilor de cel al morților.
La momentul interviului, Ninja era combinat cu Nina, femeie de serviciu la IML. E o poveste care a constituit un reper în viața brancardierului. Doar au trăit împreună vreo 15 ani. Cei doi locuiau într-o încăpere spațioasă, la demisolul institutului, la capătul unui labirint de holuri, pe care numai un vechi angajat ca el putea să-l cunoască în întregime.
Avea un pat de fier de două persoane, dulap, masă, chiuvetă, radio, televizor cu diagonală mare. Ba chiar și un aragaz cu butelie. Într-un din zile când eu, ziaristul, l-am vizitat, gătea o oală mare de ciorbă. Deși geamurile, situate la înălțime, erau deschise, în cameră erau aburi și mirosea ca la cantina sindicatului.
Când am intrat în încăpere, înăuntru se mai afla o domnișoară blondă, înaltă, cam obosită, goală complet, doar cu o blană artificială pusă pe umeri. „Hai să-mi faci niște poze cu gagica asta!”, mi-a zis.
Sandu alias Ninja, deși era în relație cu Nina, nu rata nicio ocazie să agațe vreo tipă care venea cu treburi la Institut sau pe care o agăța aiurea, pe la Big Berceni sau prin cârciumile din zonă. Pe la „Nițu Vasile”, Progresul, Budimex. La un moment dat se aud bătăi cu pumnul în ușa de metal încuiată.„Sandule, deschide! Sandule, deschide, că știu că e una la tine!”. Nina nu știa că înăuntru e și un ziarist.
Ninja îmi face semn să nu scot un un sunet. Blonda, fără să-i pese de eventualele consecințe, se cuibărise în pat cu blana pusă negijent pe spate și își aprinse o țigară. Bătăile se întețeau. O jumătate de oră a durat presiunea. Până la urmă, cu un șut cu picioroul puternic tras în ușă, Nina și-a declarat abanadonul, strigându-i lui Sandu că îl părăsește. Ninja amesteca impertubabil cu lingura în oala cu ciorbă. Atunci mi-a povestit cum a cunsocut-o pe Nina.
Consoarta sa din acea perioadă mătura și spăla holurile imensului insititut cât era ziua de lungă. Avea un salariu de mizerie. „Pe Nina am cunoscut-o în 1992”, spune Ninja. „Eu aveam 17 ani, ea, 18. În ziua aia venea de la piață cu o sacoșă cu cartofi, morcovi, mărar.
Din astea, din piață. Eu i-am zis „Pitico, hai să-ți adu un suc, un Cico!”. Ea, cică „De unde suc?” Eu „Taci, fă! Vino-ncoa!”. Pe urmă am dus-o acasă, cu tot cu sacoșă. Și am babardit-o. Mamă, ce-am mai babardit-o! După care i-am zis „Fă, tu nu te mai duci acasă. Rămâi aici!”. „De ce?” „De aia! Că-mi placi!”. Și a rămas cu mine de-atunci. Am stat printr-o grămadă de case. La mama, la mă-sa, într-o garsonieră.
Într-o vreme, la început, mă-sa și tac-su s-au luat de mine că de ce o țin pe fii-sa. M-am dus peste ei. Pe mă-sa am luat-o și am ținut-o să atârne peste balcon. Aia urla și îi curgea pișatul pe picioare. Murea de frică. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Oameni buni, de înțeles!
Rău a fost că Nina nu rămânea gravidă. „Fă, tu de ce nu faci copii?” „Păi, nu știu”. Și mă duc eu la spital, dau șpagă și-mi arată ăia fișa lu’ Nina. Acolo scria că i-au scos ovarele. Tu-ți mama ta de doctoriță vacă! Și o pândesc pe criminala aia, o prind la mașină când dă să plece de la spital și, zbang, îi dau una în față…”
„Dar ne descurcăm. Muncim mult. Aaa, că mai greșesc și eu… Asta e. Sunt bagabont de Berceni. Îmi plac gagicile. Mai ales alea proaste că le faci de cap ușor.
Aici nimeni nu apucă pensia. Ăla are TBC, ălălalt, la fel. Și eu am avut. De unde? Păi nu-ți suflă mortu-n gură când îi iei în brațe? Iei păduchi, purici. Iei și păduchi. Păi când vin de la cărat mă dezbrac în chiloți și scutur hainele de păduchi și purici.
Tu-i mama ei de viață! Știi ce mi s-a întâmplat odată, frățioare? Mă duc eu cu un tovarăș de-al meu, Florin,care lucra și el aici, și bem zdravăn. Bem ce bem și pe urmă mergem la bagaboante. Noaptea târziu mă duc acasă, mă culc,și, a doua zi, la serviciu.
Când intru, portarii râd la mine și spun „Bă, ți-a murit prietenu’„ Era 1 aprilie. Zic eu că-i păcăleală și îi înjur. Mă duc, după aia, în sală și-l văd pe Florin pe masă, dezbrăcat. Mort. „Mamăăă!”, zic. „Băi, Florine, cum ai murit, bă?. Uite așa ne ducem. Vorbim acum și mâine ne urcă ăștia pe masa și ne taie pe burtă să vadă de ce am mierlit-o”.
Ninja, se încinge povestind și devine frenetic. Ia o mica pauză, timp în care trage vreo 50 de alice cu un pistol într-o tablă pe care a fixat-o sus, pe peretele opus patului din camera sa. Se pare că preocuparea are scop terapeutic. Omul se descarcă de stres, pe care îl transferă tablei. După cum arată, placa a fost „împușcată„, de sute și sute de ori. Probabil că murise demult.
Termină alicele și continuă. „Merg eu, într-o noapte, cu un alt tovarăș, la doi morți care s-au intoxicat cu monoxid de carbon. Un moș și-o babă. Îi luăm pe sus, îi ducem la dubă și plecăm la bază. Acum, mi s-a părut mie că baba nu era chiar așa țeapănă. Dar, na, eram beat!
Pe drum, colegul meu, care stătea lângă morți, sare ca ars. „Bă, Ninja! A horcăit baba!” Las-o, bă! Poate-și revine, zic eu. Dar ăla era speriat rău și a sărit din mașină de și-a rupt picioarele. Îl iau în mașină și o duc și pe a’ bătrână la Urgență. A scăpat baba! După vreo lună, mă trezesc cu un tip la mine, bine îmbrăcat, și-mi dă 200 de parai. Pentru ce?, îl întreb. Păi ai salvat-o pe mama, spune. Aha!, fac eu și plec. Eu și uitasem de babă că eram rupt de beat atunci”.
Toate întâmplările pe care mi le-a povestit Ninja, în multele noastre întâlniri, nu doar în cea dedicată sută la sută interviului, sunt stranii si au o doză mare de nebunie, nefiresc și grotesc, toate laolaltă. Ninja devenise una din cele mai importante surse de informații pe care o aveam ca jurnalist de investigații, mai ales în perioada în care făcusem o pasiune pentru criminalistică.
Perioada în care colaborasem excelent cu maeștri ai poliției judiciare, în special cu cei la la Serviciul Omoruri. Cu marele Costică Ionescu, Lucian Guran, Radu Gavriș, actualul director adjunct al poliției Capitalei, Dan Antonescu, „colonelul”, și iată-l într-una din pozele prezentate aici de impact.ro, cu Ninja în cadru, fotografie realizată de subsemnatul, la o crimă din București.
Când se întâmpla ceva special, mă suna Ninja sau îmi trimitea mesaj. „Cristi, vino repede. Avem o prăjitură”. Unde „prăjituira” era un caz deosebit, eventual în care era implicat cineva cunoscut. Exemple sunt nenumărate. Intram prin spatele institututlui. Mă ducea Ninja direct în sala de autopsii, unde „cazul„ era întins pe masă. La intrarea principală stăteau colegi de-ai mei, și ei meseriași, dar care nu erau în relații cu Ninja așa cum eram eu.
În topul întâmplărilor lui Ninja figurează și una cu un câine, dură, pe care nu o voi relata până la capăt. Nerecomandabilă cititorilor foarte sensibili. „Era un câine la mine la bloc, când stăteam la garsonieră, care a mușcat-o odată, pe Nina.
L-am reperat și l-am momit cu mâncare. I-am dat să mănânce de l-am făcut să se țină după mine. Până am pus mâna pe el. L-am luat de ceafă și l-am dus în casă, în baie… I-am zis lui Nina: „Fă, adu fierăstrăul…”
Cu mulți ani în urmă, Sandu Ivan a jucat într-un film, care s-a turnat chiar în inetriorul IML, cu acordul, desigur, al conducerii de atunci a institutului. Contra unei sume de bani semnificative, logic.
Ninja: „Au venit, odată, la institut, niște canadieni. Făceau un film. Directorul le dăduse aprobarea să filmeze niște scene acolo. Era un film semiporno. „NECRO”, îi spunea. Cu din ăștia care o puneau cu morți. Ce nesănătoși la cap! Ne cheamă șefu’să ne vadă ăia.
Producătorul, regizorul. Erau și niște gagici pe-acolo. Ne întreabă unu’ în fanceză. Traduce șefu’ adaptând: Bă, care ești mai f… pe-aici. Nu răspunde niciu unu’. Mă cheamă pe mine. Tu! Hai să-ți spunem ce trebuie să faci. Mie mi-e ra frică să nu mă pună ăia să fac prostii cu morți. Dar nu a fost așa. Aveam o singură scenă. Imi dăduseră o gagică, bună rău, actriță de filme porno.
Ne-au dezbrăcat și mie mi-au dat un fel de prezervativ cu tot cu chiloți. Transparenti și foarte fini. Eu trebuia să fac sex pe o masă de autopsii. În jurul nostru erau niște gagii cu niște cartoane pe care erau scrise chestii pe care eu trebuia să le spun. Oh, oh” Aha, ah” Yes, yes! Baby, baby!. Dar eu nu aveam nevoie de alea. Chiar îmi plăcea. Eram foarte priceput. Mai spuneam eu, de la mine Hai, fă! Mi-am luat bani frumoși atunci.
Discuția mea pricipală cu Ninja a durat ore. Multe din cele povestite de incredibilul brancardier nu pot fi reproduse aici! Prea dure, prea imorale, prea șocante. Sunt prezervate pentru scrieri din zona literară. Eventual, o biografie a lui Ninja, cel mort, acum,îngerul blond din teritoriul nopții. Îngerul cu cicatrici, care a fumat morți.
Afară, după ce am ieșit din imensa clădire, sumbră și întunecată ca o alee de cimitir într-o noapte fără lună, Ninja mi-a arătat coșul de la crematoriul situat la oarecare distanță de clădirea principală. Acolo se ardeau resturile umane rezultate după autopsii.
Coșul fumega. „Vezi fumul? Mii de morți am tras în piept. Alea-s țigările pe care le fumează Moartea după ce dă cu coasa!”. Ninja a fumat față în față cu Moartea, suflându-și reciproc fumul în ochi. Până la ultim fum al vieții sale zbuciumate.
