La 71 de ani, Doru Stănculescu se desparte de viața pământească, mutându-se acolo unde de fapt se găsea de mult. În mințile și în inimile celor de o anumită vârstă, de o anumită generație, care mai găseau, care mai găseam, care încă mai găsim plăceri sufletești într-un sunet de chitară din lemn, de muzicuță, de flaut, într-un vers pătrunzător bine așezat pe acorduri a ceea ce s-a numit, se numește și nădăjduim că se va numi și în viitor muzică folk.
Intertitlul nu e de la Doru Stănculescu, e de la Vali Sterian, alt clasic al folkului. Anii de sus ai gloriei lor, ai folkiștilor, au fost anii șaptezeci. Atunci au atins apogeul și Doru Stănculescu, și Sterian, și Mircea Florian, care trăiește în Germania, și Pittiș, și ”Ciocu!” Vintilă, și Dan Andrei Aldea, și Phoenix (i-am văzut luna trecută în concert, Nicu Covaci e reconfortant de ”verde”, la 74 de ani) și Andrieș, care practică un altfel de folk, mai șugubăț, dar e și el arhitect, așa cum a fost și Doru Stănculescu. Apoi, în anii optzeci ,mesajul politic și propaganda comunistă au atins și muzica folk, modificându-i mesajul, îndreptându-l dinspre sufletele și mințile oamenilor, către tribuna Congreselor.
Arhitect, cum spuneam, cântăreț, compozitor, chitară, muzicuță, uneori folosite deodată, mare microbist (stelist înverșunat, se contra mereu cu marele rapidist Pittiș) Doru Stănculescu a fost om de pagina întâi a folkului, artist de prim-rang al Cenaclului Flacăra, invitat frecvent la Radio și la Televiziune cam până prin anii optzeci. Atunci, sora sa, cunoscuta cântăreață Mihaela Mihai, a rămas în Occident, iar cărările lui Doru s-au îngustat, așa pățea toată lumea care avea rude…dincolo. După Revoluție, când ar fi putut reveni în prim-plan, lumea deja se schimbase, folkul devenise un gen muzical ”de nișă”, valabil doar pentru niște romantici iubitori de ”vechituri”. Ce suntem unii dintre noi și ce vom fi mereu.
În 1974 se filma ”Porțile albastre ale orașului”, în regia marelui Mircea Mureșan (dispărut și el recent, la peste 90 de ani), după un scenariu scris de însuși Marin Preda. Film cam ”de stânga”, despre 23 august 1944, în interpretarea istorică a epocii comuniste. Dar film excepțional, în care Caramitru dă recital actoricesc, alături de foarte tânărul pe atunci Dan Nuțu, emigrat și el ulterior și ajuns ”voce” a Europei Libere. Ei bine, drept muzică a acelui minunat film a fost aleasă o piesă folk, ”Ai-hai”, pe care toată lumea a fredonat-o măcar o dată:” N-a ști nimeni că m-am dus/ Numai m-or vedea că nu-s”. Cu incantația din refren ”Ai-hai, haidi-hai, pe sub flori mă legănai”. Autorul piesei folk era tânărul absolvent de Arhitectură Doru Stănculescu, în vârstă de doar 23 de ani.
Cenaclul Flacăra era mereu pe drumuri, cu spectacole aproape zilnice. Viață trăită aproape numai în autocar, fără repetiții, nu era timp, repetiția pentru spectacolul de mâine de la Botoșani, să zicem, era spectacolul de azi, de la Suceava. Și, să fi fost cam 1972-1973, când tânărul Doru Stănculescu, pe atunci cu mustața neagră și cu plete, urcă pe o scenă de provincie și cântă, în premieră, ”Ai-hai”. Adrian Păunescu, aflat la celebru-i pupitru, ridică brusc ochii din hârtii (uneori scria chiar în timpul spectacolelor pe care le și prezenta) și tace, vrăjit de ce aude. După ce termină Doru de cântat, dă fuga după el în culise și-l abordează.”Dorule, cine a scris versurile astea?” ”Eu, maestre, le-am prelucrat după niște versuri populare”. ”Extraordinar! Sunt atât de bune de parcă le-aș fi scris chiar eu!”, a exclamat ”Bardul”, care a fost convins toată viața că nimeni nu poate scrie versuri mai bune decât ale sale. Și în mare parte avea dreptate.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Nu doar ”Ai-hai”, ci și ”Fără petale” e o piesă extraordinară, tot cam din anii aceea. Dar, opinie strict personală, peste toate e ”Shambala”, un cântec despre acel ținut fantastic, poate doar imaginat, aflat pe undeva prin Tibet, zice-se, unde ar fi existat o lume ideală, fără necazuri și fără dureri de suflet. E un cântec simplu, dar complex, la fel ca toată viața și opera lui Doru Stănculescu: ”De-aș putea, de-aș putea/ Merge-n Shambala/ Pe tot jarul lumii/ Să ard piatra Lunii!”
Acum ești în sfârșit în Shambala, Doru Stănculescu! Să ai parte de liniște în veci!