22:14
Marina Almășan, realizatoarea emisiunii „Femei de 10, bărbați de 10”, difuzată, în fiecare sâmbătă, de la ora 15.00, la TVR 2, ne-a oferit, în exclusivitate pentru impact.ro, un interviu, la ceas aniversar. Chiar dacă se apropie de o vârstă rotundă, zâmbetul Marinei Almășan e neschimbat, iar umorul este neatins.
O să-ți fac o mărturisire: încă de când eram adolescentă, zilele de naștere au încetat să mai fie pentru mine un motiv de deșănțată bucurie. N-am înțeles niciodată petrecerile care marchează lăsarea în urmă a unui nou an. Să ne bucurăm că îmbătrânim?!? Hm… Prin urmare, fiecare 7 iunie trage după sine o bucurie moderată, dăruită mai mult celor din jur, care au toate motivele să se bucure: că sunt invitați la un ospăț, că li se mai oferă, iată, un motiv de socializare sau, unii dintre ei – „binevoitorii” – nah, că „Almășanca a mai îmbătrânit cu un an!” (râde). Ei uită că găina bătrână se află la originea celor mai delicioase ciorbe! (râde) Dar îmi fac, de fiecare dată, conștiincios datoria de „sărbătorită”, configurez întâlniri drăgălașe cu cei apropiați – de acasă sau de la serviciu – râd, glumesc, mă bucur de daruri; cum s-ar spune, „îmbătrânesc cu talent”. (râde) Anul acesta mi-am sărbătorit ziua „în echipă”, în… Maramureș! Am descoperit, la Snagov, un colț de rai (un român inspirat care a transplantat o felie de Maramureș în preajma Bucureștilor, creând un locșor de vis, numit Grădina Vlahiia) și am dedus, din chipurile colegilor și copiilor mei (a fost un „mix” de participanți!) că figura mi-a reușit! Despre cadouri mi se pare mercantil să vorbesc. Prezența în jurul mesei a unor oameni dragi a cântărit mult mai mult decât un lucru de preț, împachetat frumos!
Vaaai! Aici o să generez, vrând-nevrând, niște controverse!… Da, am trecut prin COVID, nu mi-a fost nici prea ușor, nici prea greu, am avut alături sfaturile unor medici de excepție de la „Matei Balș”. Acum, la aproape trei luni de la boală, pot spune că teama cu nuanțe de panică a excedat simptomele reale ale bolii. În prezent, încă mă bucur de imunizarea naturală, anticorpii mei încă mai valsează prin lăuntrul meu, așa că stau la adăpostul lor, așteptând să văd… oare ce vaccinuri se mai inventează între timp? Sincer, aș deschide o șampanie dacă Institutul Cantacuzino ne-ar face o surpriză în acest sens și n-aș sta pe gânduri dacă să ma vaccinez sau nu. Copiii mei încă nu s-au vaccinat, dar cu siguranță se vor grăbi să o facă, atunci când vor simți în ceafă răsuflarea vacanței și dorul de colindat lumea. Părinții încă mai stau pe gânduri. Îi suspectez… că le place cu mască! (râde)
Ei, ce ți-e și cu specula asta! (râde) Există lucruri în viață care pot fi iertate și lucruri pe care nu le poți ierta, decât poate formal. Ori eu n-am făcut niciodată în viață lucruri formale. Și cu asta „case closed” (caz închis – n.r.)!… Ce mi-a arătat pandemia? Că lumea poate fi guvernată prin viruși, că suntem – așa mulți câți ne-a adunat planeta – absolut insignifianți atunci când tunurile unor dușmani nevăzuți sunt îndreptate către noi, că e foarte important să nu fii singur în astfel de situații (eu mi-am petrecut pandemia singură, între mulții pereți ai casei mele). Mi-a mai arătat că în viață te obișnuiești cu orice și trebuie să ai puterea să te adaptezi la orice și că… e bine să te speli pe mâini mai des! Dar, mai presus de orice, ne-a demonstrat, cred, nu numai mie, ci tuturor, că, atunci când ne tot plângem că vai, ce rău ne e, trebuie să fim conștienți de faptul că ar putea să ne fie, la un moment dat, și mult mai rău!
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Asta e o „capcană”! Ce caută acel „DAR”?!? (râde) În primul rând că „de 10” nu sunt. Am fost în facultate, dar și atunci, probabil, numai ca studentă. Cineva – un anonim inspirat – spunea că „Marile prostii nu aparțin marilor proști, ci marilor deștepți”. Lucrul acesta m-a bucurat nespus, pentru că m-am simțit vizată de această cugetare! Iar cu dragostea… cum să stau cu dragostea? Sunt o perpetuă îndrăgostită (în mine bate o inimă semi-slavă, deci sunt o sentimentală incurabilă) iar, mai nou, pot spune că am descoperit definiția perfectă a fericirii: „Adevărata fericire constă în a-l găsi pe acela care te caută și el pe tine”. Definiția o știu, deci, și prin urmare, mă tot întreb dacă să mă declar sau nu fericită…
Copiii mei sunt deja păsări care s-au desprins „de cuib”. Marina nu mai e demult „canadiană”, ci „pariziană”: s-a apucat de a doua facultate, la Paris, face Psihologia și curând ne vom tolăni pe canapeaua ei și o vom lăsa să ne oblojească rănile sufletești (mă întreb încă, în ce limbă o va face!), iar Victor și-a luat și el zborul, este o adevărată pasăre… de pradă! Este IT-ist, proaspăt absolvent de informatică, cu o bursă Apple la activ și cu un prim salariu care îl îngroapă de cinci ori pe al meu! Nu știu în ce măsură i-a schimbat pandemia pe copiii mei, pentru că, la vârsta lor, se trece mult mai ușor – și fizic, dar și emoțional – peste astfel de provocări. Sper că i-a maturizat și i-a făcut oleacă mai prudenți!
Sună bine, gazetărește vorbind, dar nu aș fi avut ceva spectaculos de împachetat într-un astfel de jurnal. Presupun că există „supraviețuitori” ai COVID-ului care ar fi avut, într-adevăr, cu ce să ne uimească. Cu mine, pandemia a fost blândă. Ceea ce nu înseamnă că nu am scris pe rupte, în timpul său. Dar nu jurnale de pandemie. Uite, fac o mărturisire în premieră: tocmai am bătut palma, cu Editura Corint, pentru o nouă apariție. E drept, ea va fi marcată de o mare… „dispariție”: în timpul și din cauza pandemiei, ilustratorul meu preferat – caricaturistul ANDO – a ales să plece spre un loc de unde întoarcere, din păcate, nu mai există… Noua mea carte adună, din nou, „bombăneli” despre viața de zi cu zi a românilor și da, e-adevărat, unul din capitole îi este dedicat și nesuferitului de Coronavirus. Deocamdată cartea are un titlu provizoriu: „În spatele zâmbetului meu”. Asta ca să subliniez că… am un zâmbet complex, care are și… dedesubturi! (râde)
Sincer? Euforia care însoțea fiecare transmisie a noastră, fie ea din locații bucureștene, fie din provincie – pentru că pe atunci TVR era mult mai prezent printre oameni. Țin minte că, în jurul sălilor din care presa locală anunța că se va transmite „Ceaiul de la ora 5”, era nevoie de efective de poliție și jandarmi, pentru a ne păzi de asaltul celor care doreau să participe la emisiune! Nu de puține ori, era prezentă și Poliția călare. Eu, personal, eram escortată de jandarmi, de la ieșirea din mașină și până la locul faptei, lucru care poate acum poate căsca ochii celor care îl aud. Primeam, zilnic, sute de scrisori la Registratura TVR și dădeam sute de autografe, la ieșirea din emisie. Imaginea acelor săli ultrapline, și nu cu „figurație plătită”, ci cu fani, plus atmosfera incandescentă în timpul transmisiei directe – acestea sunt elementele pe care memoria mi le servește pe tavă, atunci când îi apăs butonul pe care scrie „Ceaiul de la ora 5”.
Uite, încă nu. Încă sunt prizoniera stilului clasic de televiziune, la care încă am acces și care îmi devorează deocamdată cam tot timpul și toată energia. Dar, cine știe, poate că la pensie (deja cuvântul nu mi se mai pare un hotar atât de îndepărtat!) voi face șuete cu pensionari celebri și voi posta pe YouTube bombănelile noastre, împachetate în frumoase amintiri despre lumi despre care nimeni nu știe decât din zvonuri! Totul e ca reumatismul să nu mă împiedice să țin întinsă, prea multă vreme, mâna cu microfonul! (râde)
Cândva, aveam un editorial care se numea „Urâtele îmbătrânesc mai simplu”. În el împachetasem, de fapt, răspunsul la întrebarea ta de acum: eu cred că Zina – frumoasa, distinsa, eleganta, deșteapta, spumoasa și efervescenta, dar mai ales, repet, FRUMOASA Zina – nu a supraviețuit îmbătrânirii, cu tot alaiul său de consecințe negative: oglinda nu-i mai arăta ceea ce se obișnuise să vadă, bărbații nu mai roiau în juru său, nu mai era buricul evenimentelor mondene și, în plus, rămăsese singură. Singură cuc, ea, femeia obișnuită să roiască o planetă în jurul său! Iar singurătatea mușcă precum o rugină din sufletul omului, subțiindu-l până la ultima suflare…
Să nu abdic de la gândul meu, iar acesta să fie cât se poate de curajos și de nonconformist! Să-l traduc în faptă (a se citi „produs de televiziune”), să nu merg niciodată pe căi deja bătătorite, să le deschid mereu pe ale mele. Și să fiu eu, cea adevărată, pe ecran. Chiar dacă asta înseamnă, de multe ori, să fiu obraznică și nesuferită! Oamenilor le place adevărul. Cu toate hibele pe care i le găsesc unii și alții (unele poate adevărate), Mihai Tatulici a fost un geniu, în materie de televiziune.
Vara mi-o voi petrece sub soare și mă voi întinde cât îmi va permite plapuma coronavirusului! Am învățat că nu mai este chiar înțelept să-mi fac planuri pe termen lung (în anul pandemiei aveam pregătite „la cheie” trei proiecte senzaționale: în Kazahstan, la Chicago și în Vietnam), de care s-a ales praful. Ei, praful ăsta s-a așezat pe prudența mea de acum (vezi, din orice lucru avem câte ceva de învățat!), așa că voi lua vara pas cu pas, am destule de făcut chiar și dacă stau pe loc, nu mai vorbesc dacă mă reapuc de hoinărit! Nu uita, am o carte de publicat!
