Sărbătorile de iarnă, de la Crăciun până la trecerea în Noul An, au constituit un prilej, ca în fiecare an desigur, ca oamenii să-și transmită urări de sănătate, noroc, bucurii, belșug, bani, reușite și împliniri din cele mai frumoase, adevărate efluvii de sentimente și emoții s-au revărsat peste mulțimea prinsă în vârtejul sărbătorilor, sentimente și emoții mai mult sau mai puțin sincere, aducătoare de sentimente de speranță, de liniște, de stare de bine și mulțumire sufletească.
Multe se vor fi împlinit și altele își vor fi găsind împlinirea, dar cele mai concrete au fost, fără doar și poate, cele de genul „să aveți masă bogată de sărbători, bucate alese, stropite din belșug cu vinul cel mai bun și whisky-ul cel mai scump”. Toate acestea într-o concentrare stilistică menită se prezinte modul în care cei mai mulți dintre români înțeleg să marcheze aceste sărbători.
Dar, ca orice parte luminoasă, care are un revers întunecat, așa și tabloul acesta sclipitor, are și o umbră a sa, în care făpturi aproape fantomatice, oameni-năluci, subzistă într-o lume tristă și cenușie care se întrepătrunde sau se răsfiră ca un fum al unei sobe pe cale să se stingă, sub umbrela colorată al celor bune și frumoase descrise la începutul acestor rânduri.
Oameni ai străzii, cerșetori de viață, dependenți de aurolac, de alcool, oameni care s-au născut și au crescut în mizerie, sau care au ajuns așa după ce și-au ruinat viețile din diferite motive, eșecuri, decepții, decizii proaste, slăbiciunea pentru alcool, droguri sau jocuri de noroc, oameni care, dintr-un moment sau altul, au ajuns prin pușcării, iar când au ieșit, unii după ani mulți, s-au trezit singuri, părăsiți de familie și prieteni.
Și refugiul cel mai la îndemână a fost strada. Strada cu dependințele ei. Scări de bloc, case abandonate, dărâmături, ganguri, canale, „subpoduri”, boscheți, vreun ungher de ziduri spălate de ploi și urină, și câte și mai câte locuri aidoma, pe care doar un animal hăituit, așa cum devine omul străzii, îl poate descoperi.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Reporterul Impact.ro a bătut străzile Bucureștiului în lung și-n lat imediat după noapte de revelion , dar și în preajma Crăciunului, imortalizând astfel de nefericite ființe, în zdrențe, murdare, ființe tăcute și ascunse în propriul lor trup, fugind parcă de orice. De propriul lor trecut, de prezentul dureros și de un viitor la care nici nu mai îndrăznesc să viseze.
Un număr exact ale oamenilor străzii nu poate fi nicicum stabilit cu precizie. Este o zonă în care mișcarea și migrarea fac acest organism viu, compus din atâtea și atâtea suflete, o zonă în care moartea face contabilitatea și ține evidența după regulile ei nemiloase. Se estimează, însă, prin eforturile mai multor asociații particulare care se ocupă de acești năpăstuiți ai sorții, că în București ar fi în jur de 4.500 – 5.000 de oameni fără adăpost.
Numărul acestora sporește considerabil în preajma sărbătorilor de iarnă, când un val de amărâți vin spre Capitală, din toate colțurile țării, unde sărăcia se amestecă organic cu cotidianul. Care cu trenul, care cu autobuzele. Și unii, nu puțini, chiar pe jos, porniți în bejenie spre un loc unde sintagmele „tărâmul făgăduinței” sau „noul El Dorado” este înlocuit de românescul „locul unde umblă câinii cu covrigi în coadă”.
Și, ca să prezentăm, în linii mari părți ale statisticii reci și indiferente, consemnăm câteva aspecte care nuanțează cenușiul acestei lumi.
Se estimează că din totalul adulților fără adăpost, care își trăiesc viața pe străzile orașului, femeile reprezintă doar puțin peste 20 la sută din numărul total. Femei care au fost victime ale abuzurilor și violenței în familie, femei care au fost date afară din case, pur și simplu, de către chiar membri faliilor lor, și cumplit de ticălos, nu de puține ori, chiar de proprii lor copii. Acestora adăugându-li-se și femeile care au fost dezinstituționalizate din casele de copii la împlinirea vârstei majoratului.
În ceea privește vârsta oamenilor străzii din identificați din mai multe surse, grupa de vârstă cea mai des întâlnită este cea dintre 40 și 50 ani, reprezentând aproximativ o treime din numărul total al oamenilor străzii, urmată de cea de la 30 la 39 de ani, în jur de 28 la sută, 20-29 ani, 17 la sută, și peste 50 de ani, în jur de 16 la sută.
Reporterul Impact.ro, bun cunoscător al zonei centrale, în mod deosebit al perimetrului cuprins între Piața Amzei, Piața Romană, Bulevardele Dacia, Magheru și Nicolae Bălcescu, ca și al împrejurimilor cu străzile din spatele marilor artere, a identificat peste 60 de oameni ai străzii, fiecare ducându-și traiul care pe unde a reușit să-și găsească loc.
Cei mai mulți dintre ei sunt lupi singuratici, veniți de prin cele mai îndepărtate județe, dar și din sate din sudul țării. Târâie după ei, de colo-colo, traiste, genți textile, geamantane și trolere fără roți, jupuite și cu jegul de-un deget, sacoșe de rafie, cu mânere slinoase și subțiate de greutatea lor, mânere care le taie carnea de pe umeri sau din podul palmelor. Nu-și îngăduie să le lase nicăieri, pentru că știu că le pot fi luate într-o clipită de alții aidoma lor.
Târziu în noapte, în vreun cotlon de gang murdar și puțind a urină se întind pe cartoane, dacă au, dacă nu, direct pe asfalt sau beton și își înfășoară mânerele bagajelor pe după încheieturile mâinilor.
Și dorm iepurește, cu un semideschis, atent la pașii și mișcările din jur, și unul închis, ce caută în imaginarul viselor povești trecut, când erau mai tineri, și copii și adolescenți, curați, cu haine bune și îndestulați. Și adorm oftând, visând la o copilărie ce parcă nu a fost a lor nicicând.
Gheorghe Sarfușu, dintr-un sat din sudul județului Constanța. Vorbește cu greu și nu știi dacă e o deficiență fizică ori omul a încremenit în muțenia lui cotidiană. „De unde ești, Gigi? Unde te-ai născut?”„Din Selimeni, Constanța” „Mai zi odată”. Până la urmă ne lămurim. E din comuna Seimeni. S-a născut pe 3 august 1984 și nu are familie. Sau, cel puțin, nu mai știe nimic de ea. De nimeni din ai săi. Nu a făcut școală niciodată, nu a muncit nicio zi. Spune că a fost internat de câteva ori la Psihiatrie”.
Nu știe să spună de ce. E singuratic și abia vorbește. Noaptea se adăpostește undeva pe lângă Academia Militară, într-un canal. O conductă de apă caldă își ține tovărășie și de cald. Nu-i este frică de șobolani. Le mai dă un șut sau un dos de palmă.
„Cât porți la pantofi? Ce înălțime ai? Ai nevoie de medicamente?”. Reporterul i-a adus un pachet cu încălțăminte și haine de îmbrăcat din cap până-n picioare. De-ale gurii, apă, suc, chiar și o bere și, fericire de un sfert de ceas, o mare țigară de foi.
Nu a vrut medicamente. A zis că e sănătos tun. Ziua își face veacul în față la Biserica Anton, iar seara vine pe Magheru pe lângă un butic de lângă fostul cinema Patria. Stă pe jos, pitit după un frigider de ape. Nu zice nimic, nu se plânge, nu cere nimănui nimic. E supt la față și seamănă leit cu imaginea închipuită a personajului principal, fără nume, din celebru roman al scriitorului norvegian Knut Hamsun, „Foamea”(sau „Delirul tandru al inaniției”).
Nicu Ivan e și el un personaj aparte. Nu de roman ci chiar de viață reală, cruntă și grea. Acum e liniștit, acum, cu voce baritonală, înjură birjărește, ținta lui predilectă fiind șoferii și, în special, cei de pe autobuzele STB. Posibil ca, la un moment dat, să fi trecut printr-o experiență mai contondentă cu vreunul din aceștia.
Vine la același butic de la Patria, își lasă sarsanalele, desigur extrem de jegoase, la margine de zid și așteaptă un moment în care una din vânzătoarele din acea zi să fi mai liberă. Comanda este mereu aceeași. Un cappuccino cu lapte și „două de zahăr”. Dacă îi oferi o țigară, cel mai adesea refuză. „Nu, că am!”, zice scurt.
Reporterul Impact.ro îl știe de ceva ani și intră cu ușurință în vorbă cu el. Dar de cele mai multe ori îi respectă singurătatea și tăcerea. De altfel, nici nu ar fi multe de spus. „Cum te cheamă?” „Nicolae. Nicu Ivan” „De unde ești?” „Din Slobozia Mica, județul Ialomița”.
Dialogul este copie fidelă cu cel derulat cu Gigi Surfașu, din Seimeni, Constanța. Nu are familie, școală sau vreo zi de muncă. E singuratic și nu își dorește tovărășia nimănui. Pe Gigi Surfașu îl vede în fiecare zi. Stau la zece metri unul de altul, zi de zi, și nu schimbă nicio vorbă. Două singurătăți care se scurg un pe lângă cealaltă.
Reporterul își notează cele necesare pentru pachetul pentru Nicu. Nici el nu vrea medicamente. Dar vrea să i se aranjeze cumva să se spele și el odată pe săptămână.
Pe site-urile primăriei generale ca și pe cele ale celor de sector, referirile la asistența pentru oamenii străzii sunt la fel de atractive ca și gunoaiele de pe străzile orașului.
În rest, afară e cald. Soare, adieri de primăvară și muguri încolțiți. Doar în sufletul acestor oameni ai străzii e un deșert înghețat, pe viață parcă, nori plumburii. Și viscolește. Și tristețea și singurătatea s-au strâns troiene.
