Grigore Leșe se poate lăuda cu o colecție impresionantă de fluiere. Câte astfel de instrumente are în colecție. EXCLUSIV

Grigore Leșe, unul dintre cei mai iubiți soliști de muzică populară din România ultimelor decenii, se mândrește cu colecția sa aparte de fluiere.

Pasiunea sa pentru cântat la fluier, născută din fragedă copilărie, s-a păstrat peste ani, chiar dacă în timpul facultății, petrecută la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, Leșe a studiat fagotul. În prezent, la aproape 68 de ani ai săi, Grigore Leșe se laudă cu peste 50 de fluiere, pe care nu ezită să le considere printre cei mai apropiați prieteni ai săi.

„Acasă, la mine, în Țara Lăpușului, la Stoiceni, am deprins acest obicei, de a zice din fluier și de a hori. Așa fac de ani buni.

După mine acolo e cel mai frumos loc din lume. Iar în pădurile din preajmă cred că s-a ascuns vreo nimfă, fiindcă muzica nu se naște așa, în orice loc”, susține Grigore Leșe.

Peste 50 de fluiere în colecție

Îndrăgitul solist, dar și vedetă de televiziune în egală măsură, crede că colecția sa de fluiere a depășit de mult pragul a 50 de exemplare.

„Am zeci de fluiere din mai toate colțurile lumii. Vă spun că am fluiere din India, din Caraibe, din Australia, dar și din Irlanda.

Cel mai bun fluier din colecție cred că vine de la Cernăuți. E făcut cu mult suflet, din lemn de prun. Basarabenii știu încă să facă fluiere, fie din lemn de prun, fie din lemn de cireș”, precizează Grigore Leșe pentru impact.ro.

[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]

Le poartă lângă inimă

Solistul își poartă fluierele lângă inimă: „Nu pot sta fără a cânta la fluier, fără a hori. Așa că aleg în fiecare săptămână câte un fluier. Pe care-l port cu mine cât e ziua de lungă peste tot. Îl țin lângă inimă, ca să-l găsesc ușor!”.

După Grigore Leșe cele mai proaste fluiere sunt cele făcute de români. Și asta nu neapărat din pricina materiei prime, a lemnului folosit.

„Contează și materia din care e făcut fluierul, fie el prun, cireș sau fag, sigur că contează. Dar noi nu prea mai știm să le folosim, să le dăm viață. De aceea spun că nu mai știm a face a fluiere, fiindcă nu prea mai știm să le punem în valoare!”, susține el.

„Pentru mine a fost ca un fel de cercetare pe teren”

Grigore Leșe a reluat apoi un episod consemnat și în cartea sa autobiografică, „Chipurile umilinței”, lansată anul trecut la Editura „Lumea credinței”: „Oamenii mă cred mai aparte. Și am făcut destule la viața mea. Spre exemplu, stăteam la o masă cu câțiva prieteni, cu niște halbe de bere în față.

Și dacă venea cineva și dorea să se așeze la masa cu noi, îi spuneam că nu poate face acest lucru fără a știi să cânte din fluier. Eu aveam flueirul, ca și astăzi, pregătit. Uneori aveam și mai mult de unul la mine. Și celor care mă priveau neîncrezători le scoteam fluierul și începeam a cânta.

Așa am învățat multe cântece, fiindcă oamenii vedeau că nu glumesc. Sau, dacă nu știau a cânta, povesteau tot feluri de lucruri. Iar eu eram fericit, fiindcă auzeam ceva extraordinar. Pentru mine a fost ca un fel de cercetare pe teren, ca un fel de vamă”. Una care i-a prins foarte bine!