EXCLUSIV. De ce rupeau oamenii hainele de pe Oana Sârbu și Ștefan Bănică. ”Mergeam cu hârtia igienică în buzunar”

Simona Ecovoiu, Ioana Nechifor 06.02.2021, 11:09

Oana Sîrbu, frumoasa solistă cu chip aristocratic, care a rămas în inimile milioanelor de români cu rolul timidei Dana, din pelicula de succes ”Liceenii” (1986), ne-a împărtășit, pentru impact.ro, amintiri de suflet. Și-a adorat bunicii, cu Ștefan Bănică Jr, partenerul ei de film, a păstrat o relație apropiată, ba chiar colaborează adesea, iar unicul său fiu este tot ce are mai drag. Ne-a povestit însă și despre iubire, fiind o romantică incurabilă: ”Dragostea m-a făcut cea mai frumoasă femeie din lume, pentru fiecare moment în care am întâlnit-o. Și acum ceva vreme, mi-am dat seama că există nu doar suflete pereche, ci chiar gemene. Dragostea mă face creativă, mă face să vorbesc singură pe stradă, mă face să zâmbesc, să-mi bata inima, să-mi fie și cald și frig, întocmai ca în ”Zburătorul”.

Rochia purtată de Oana Sîrbu la premiera „Liceenii” a fost lucrată de bunica artistei

Reprezentanții Studiourilor Buftea au postat, pe Facebook, o serie de fotografii din timpul probele pentru ”Liceenii”, rol care avea să-ți marcheze cariera artistică. Ce asemănări erau atunci între Dana și Oana? Se spune că regizorii le oferă actorilor roluri pe măsura personalității…

Da, interesantă pagină a Studiourilor Buftea și plăcute aduceri aminte. Cred că asemănările erau legate de un soi de timiditate. Altminteri, cred că actorii și-au jucat propriile roluri din viață, în film. Nu erau mari deosebiri, decât de vârstă. Eram în clasa a douăsprezecea, în viața reala.

Bunica ți-a lucrat rochița pentru premiera ”Liceenii”, peliculă care a făcut istorie în cinematografia românească.. Ai moștenit frumusețea bunicii, dar și eleganța. Ce sfaturi de viață ai primit de la ea?

La probe, m-am dus îmbrăcată în sarafan de liceu, iar rochia de la premiera ”Liceenii rock and roll” era făcută de bunica, una bleumarin, cu nasturi veseli, roșii, din plastic. Am păstrat-o mulți ani, ca de altfel și rochia de la ”Steaua fară nume”. Păstrez multe rochii, fețe de masă, sacouri, volane și câte și mai câte, de la bunica. La fel păstrez și tricotajele și broderiile, făcute de nașa mea, una din cele patru fiice ale bunicii mele. Mi se par și sunt daruri neprețuite. Sfat? Hmmm… Bunica era foarte demnă și dârză. La fel ca bunica din partea tatălui, care era o sfântă, cu o credință în Dumnezeu până la moarte, deși avusese parte de multe nenorociri în viață. Au fost niște femei frumoase și adevărate soții și mame, care au știut să conducă familii numeroase în iubire, respect și longevitate, cum azi nu mai există.

De ce rupeau oamenii hainele de pe Oana Sîrbu și Ștefan Bănică
Oana Sîrbu și Ștefan Bănică, în „Liceenii”

”Tehnologia și rețelele de socializare au mutilat intimitatea și pașii pe care teoretic un bărbat ar trebui să-i facă pentru a cuceri o femeie. Dar și ea să vrea să se lase cucerită”

Pe Dana o adorau doi colegi chipeși, era o adevărată luptă pentru inima ta, erai în centrul atenției, conform scenariului. Crezi că s-a renunțat între timp la gesturile frumoase, romantice? Personajele Dana și Mihai și-ar mai găsi locul în societatea actuală? Îl mai vezi pe Mihai să ascundă o floare în pupitrul iubitei?

E greu să facem așa o comparație la o distanță atât de lungă de atunci într-un prezent al unei alte dimensiuni universale. Nimic nu se mai potrivește cu nimic de atunci. Dar romantismul e specific vârstei. Cred că elevii de acum își trimit trandafiri cu un simplu „click”. Și-ntotdeauna adevărații bărbați s-au bătut pentru femeile iubite. Acum e altă paradigmă. Cred că mai mult bărbații sunt vânați de femei, dacă ei mai există. Fiindcă au fost copleșiți de femei mai puternice decât ei și mult mai independente. În multe cupluri există conveniențe și atât. Tehnologia și rețelele de socializare au mutilat intimitatea și pașii pe care teoretic un bărbat ar trebui să-i facă pentru a cuceri o femeie. Dar și ea să vrea să se lase cucerită. Acum lucrurile merg mai repede. Ca și destrămarea unei relații și înlocuirea ei rapidă cu alta.

”La cât e de difuzat filmul ”Liceenii”, ar fi fost frumos să mai trăiesc înc-o viață, din drepturile de difuzare. Așa au fost însă contractele făcute, atunci s-au cedat drepturile”

Pelicula ”Liceenii” este vizionată și în prezent, dar am aflat că, de fapt, actorii nu primesc bani din difuzări. De ce?

Noi nu primim bani din difuzări, așa au fost contractele făcute, atunci s-au cedat toate drepturile. La cât e de difuzat filmul, ar fi fost frumos să mai trăiesc înc-o viață, din drepturile de difuzare. Dar, la noi, nu e ca la alții. Nu s-a zbătut nimeni să facă un sindicat al artiștilor, nici artiștii nu s-au zbătut și s-au complăcut în tot felul de situații incerte și neacoperite legal, juridic, de asta se-ntâmplă ce se-ntâmplă și sunt atâtea procese între artiști și organismele de strângere a drepturilor de autor și conexe. În plus, sunt foarte mulți artiști amestecați cu “neartiști”, nu mai ține nimeni cont ce și cum. Sunt atâția atât de ușor de înlocuit, cum nu-i convine cuiva ceva. Sunt artiști care-s în stare să dea ei bani ca să apară, pe ici-colo. Doar ca s-apară. Lumea e înnebunită după notorietate, sunt rețelele de socializăre care au născut concurența și au apărut alte valuri de modele, de oameni care influențează gustul publicului, al tinerilor, al adolescenților. Acum nu prea se mai vorbește de artiștii din generația ’6o-’70. Crezi că, în câtva timp, va mai ști cineva de artistele anilor ’80, ’90? Nu! Istoria se schimbă rapid. Dar, vezi? În lume n-o să dispară niciodată Walt Disney, Chaplin, Stan și Bran.

”Ștefan e la fel de șarmant ca prieten, un tip în compania căruia simți energie, generozitate, iubire. Un copil, uneori. Acum, mai filosofăm la telefon”

Ai păstrat o relație frumoasă și cu Ștefan Bănică Jr, despre care spuneai că, în momentul filmărilor, nu erați tocmai apropiați. Te invită la show-urile lui, aveți succes și după atâția ani tot împreună, această formulă de aur ridică mereu Sala Palatului în picioare. Fanii vă voiau împreună și în spatele camerelor de filmare, dar fiecare era cu viața lui. Cum e Ștefan ca om?

Nu chiar atât de des colaborăm, dar invitațiile lui sunt cu motivație bine aleasă. Mereu mi-a fost alături, mereu am împărțit bucăți de timp cu prietenii, în armonie, la diferite aniversări, am văzut concerte, spectacole de teatru cu el. Acum, mai filosofăm la telefon. Ștefan e la fel de șarmant ca prieten, un tip în compania căruia simți energie, generozitate, iubire. Un copil, uneori.

Despre fiul ei: ”E un copil plin de bune intenții. Lui îi place școala on line, este foarte adaptabil”

Fiul tău, pe care îl iubești nespus, a vizionat ”Liceenii”? E impresionat că Dana de atunci este mămica lui? Are talent ca actor sau ca solist?

A urmărit secvențe, când și când, când filmul se difuzează pe TV. Nu știu dacă evaluează el corect lucrurile acum, dar, în timp, poate c-o să-nțeleagă ce și cum. Lucrurile se petrec cu viteză și copiii nu sunt preocupați de trecut și de tradiție, în lumea pe care o trăim. Deocamdată îl susținem să-și găsească el pasiuni și drumuri în viață. Nu-mi place să-l copleșesc cu personalitatea mea, fiindcă știu că oricum o fac fără să vreau.

Cum vă descurcați cu lecțiile on line? La ce materii este foarte bun?

Lui îi place școala on line, este foarte adaptabil. E un copil plin de bune intenții. Deocamdată e greu să distingem, dar cred că merge pe latura umanistă.

Ai păstrat o relație frumoasă cu marile artiste din anii comunismului. În vară, ai vizitat-o pe Marina Voica, la Breaza. Ai numit-o ”feminină, șarmantă, sclipitoare”. Cât de importantă este prietenia cu artiștii din vechea generație?

Doamna Marina Voica este un simbol pentru mine și pentru generații întregi de spectatori. Nu există o interpretă cu o voluptate mai mare a ritmului latino-american, de exemplu. Cei care au cunoscut-o cu adevărat, ca profesionist, nu mai sunt printre noi sau sunt foarte bătrâni. Publicul tânăr nu știe nici 10% din ce înseamnă Marina Voica. Asta din cauza faptului că nu se readuc în memorie filmări și înregistrări vechi cu oamenii care au făcut istorie adevărată. Nu e ca la italieni, cu Celentano. Iar eu sunt o privilegiată și o norocoasă că, datorită tatălui meu, balerin și mim la Teatrul de revistă ”Constantin Tănase”, am putut să-i cunosc de mică pe Dorina Drăghici, Dona Dumitru Siminică, Romica Puceanu, Nicolae Nițescu și câți și mai câți, iar cu unii chiar am făcut turnee în țară și în străinătate: de exemplu, cu marele Mircea Crișan, în America, de care puțini își mai aduc aminte, este primul care a făcut stand up comedy în România. Tata păstrează o istorie a acelor vremuri, în fotografii, albume, articole de presă românească și internațională.

De ce rupeau oamenii hainele de pe Oana Sîrbu și Ștefan Bănică
Oana Sîrbu și Ștefan Bănică

”Ne căram prin trenuri înfrigurate, gări murdare, hoteluri insalubre, mare parte dintre ele, eu îmi încălzeam patul cu uscătorul de păr, uneori nu curgea apa la robinete și cântam cu paltoanele pe noi, de frig. Mergeam cu hârtia igienică și becurile în buzunar, nu aveau”

Ai avut o prietenie de suflet și cu Stela Popescu, care ți-a dat sfaturi prețioase privind machiajul pentru scena Teatrului de Revistă, unde ați fost colege: ” Ei, dă-te și tu cu culori mai aprinse, scena-i scenă. Na, ia niște fard d-ăsta roșu, de la mine, si dă-ți pe obraz, ești prea palidă, mămico!”, îți zicea ea. Cum ți-o amintești pe Stela?

Mmm …prietenie e nepotrivit spus. Tot poporul o iubește pe doamna Stela Popescu. A fost emblema revistei românești! Am avut bucuria să o văd întâi în spectacolele televiziunii române, alb-negru, semnate Alexandru Bocăneț. Apoi, la Boema, gradina de vară, cu multe amintiri ale unei epoci care parcă nici n-a fost, pe când politica era serios luată în derâdere de un maestru al cupletului, ultimul, de altfel, atât de rafinatul Puiu Maximilian, soțul doamnei Popescu. Am la tata acasă albume cu primul turneu la Paris, la sala Olimpya, la invitația directorului Bruno Coquatrix, țin minte o fotografie unde toți sunt pe scara avionului și fac cu mâna, Stela, Zizi Șerban, Anton și Romică, Mircea Crișan…și alți artiști de renume ai revistei. Era prin ’58…Apoi am colaborat cu Doamna Stela Popescu în nenumărate spectacole de varietăți, pe când și eu începusem să cânt. Acolo figurau nume adevărate ale scenei românești, dar și amatori, în amestecuri de stiluri și genuri muzicale, de la „muzica ușoară” la renumitul folclor de manea.

Erau show-uri facile, în care artiștii colaborau cu organizatori fără prea multe clase de școală, și se lăsau amestecați alandala. Era perioada aceea, a anilor ’80, care are o anumită candoare dar ale cărei orori lumea care-l regretă pe Ceaușescu pare că le-a uitat. Ne căram prin trenuri înfrigurate, gări murdare, hoteluri insalubre, mare parte dintre ele, eu îmi încălzeam patul cu uscătorul de păr, uneori nu curgea apa la robinete și cântam cu paltoanele pe noi, de frig. Vara, pe litoral, alergam în costumele de scenă să prindem toate intrările la teatrele de vară. Candoarea și bucuria erau publicul care venea în număr imens să vadă artiștii în carne și oase, la câțiva metri de el. Și plătea bilet pentru asta. Nu existau sponsori și nici primari să subvenționeze actul artistic. Erau bilete. Erau spectacole arhipline la stadioane, polivalente, case de cultură și teatre, cămine culturale în sate și comune unde, uneori, ne căram cu becurile-n buzunar sau cu hârtie igienica și săpun, fiindcă nu existau! Unica alternativă la cele doua ore de emisiuni TV și la câteva emisiuni culturale, care azi nu mai sunt, sau piese de teatru, erau aceste turnee pe care le făceam prin țară. Sau cele pentru publicul românesc din comunitățile de români din străinătate despre ale căror condiții precare și nesigure de organizare am mai vorbit. Iar în turneele cu ”Liceenii”, fanii ne rupeau hainele de pe noi la propriu, de bucurie că ne pot atinge”.

”Doamna Stela Popescu mi-a fost parteneră de cabină într-un spectacol în care a jucat până cu vreo două zile înainte să se stingă absurd, fiindcă dacă cineva se prindea ce se întâmplă cu ea, acolo pe scenă, la ultima apariție, poate ne mai bucuram și acum de domnia sa”

Stela a fost pentru tine ca o a doua mamă. Tot ea te încuraja să iubești din nou: Și iubește și lasă-i pe toți să te iubească. Iubește, altfel te ofilești!”. De câte ori putem iubi în viață? Pentru tine ce înseamnă dragostea?

Doamna Stela Popescu mi-a fost parteneră de cabină într-un spectacol în care a jucat până cu vreo două zile înainte să se stingă absurd, fiindcă dacă cineva se prindea ce se întâmplă cu ea, acolo, pe scenă, la ultima apariție, poate ne mai bucuram și acum de domnia sa. Era o femeie voluptoasă, frumoasă, avea un corp și o ținută demne de invidiat și la optzeci și ceva de ani, o privire verde și pătrunzătoare. Un om minunat! Avea sfaturi bune pentru fiecare în care credea, măcar de ar fi ascultat-o aceia…Da, m-ar fi vrut în culori mai vii…Și așa cum mi-a spus la un moment dat, așa mi s-a-ntâmplat acum câțiva ani, nu foarte demult: m-am îndrăgostit nebunește! Mi-am dat seama că există emoții și energii unice, în iubire. Cred că iubim de fiecare dată. Acum citesc un curs de miracole și abia începându-l mi se demontează ușor-ușor, tot ce am crezut până acum, lucruri cu care nu sunt neapărat de acord, despre ego, iubire, de fapt dorință de a fi iubiți, că altfel nu-i mai răspundem celuilalt, alte dimensiuni în care se desfășoară viața reala, nicidecum asta pe care o trăiește fiecare dintre noi, acum. Lumea și energiile se schimbă. Iubirea e cea pentru Creator, fără el nu suntem nimic. Toate emoțiile ne transformă.

Eu am iubit profund, de fiecare dată. Și mult timp. Și am rămas marcată de sentimentele pentru oamenii pe care i-am întâlnit. Și de sentimentele lor pentru mine. Ar fi nedrept și nepoliticos să spun că pe cineva am iubit mai mult decât pe altcineva. Deși iubim diferit, în fiecare parte a vieții noastre. Fiindcă, de curând, am aflat că nu există nici timp, nici cuvinte, ci doar simboluri și extensii divine, cu care fiecare dintre noi apare pe lume. Dragostea m-a făcut cea mai frumoasă femeie din lume, pentru fiecare moment în care am întâlnit-o. Și acum ceva vreme, mi-am dat seama că există nu doar suflete pereche, ci chiar gemene. Dragostea mă face creativă, mă face să vorbesc singură pe stradă, mă face să zâmbesc, să-mi bată inima, să-mi fie și cald și frig, întocmai ca în ”Zburătorul”. Cred că cel mai sublim sentiment este să iubești, nu neapărat să fii iubit.

Îl laudă pe Virgil Popescu, fostul soț: ”E un om frumos. Cred că emoția din muzică ne-a făcut să fim atât de apropiați în cei treizeci și șase de ani de când ne cunoaștem”

Ai trăit o frumoasă poveste de dragoste cu celebrul compozitor Virgil Popescu. Ați divorțat, dar nu v-ați despărțit niciodată, cel puțin nu pe plan profesional, ați avut colaborări și anul trecut. Cum este Virgil, de ce ați rămas totuși aproape?

Așa este. Ca prieten, căci Virgil nu e doar un prieten, nu știu, dar e un om frumos. Un om bun. Ca și colaborator m-a învățat multe, deși e greu, pentru cineva care nu-i asimilează din prima sensibilitatea, să-l înțeleagă, fiindcă e teribil de exigent, dintr-un profesionalism propriu, dar și pe care-l cere și de la ceilalți. Cred că emoția împărtășită împreună din muzică ne-a făcut să fim atât de apropiați în cei treizeci și șase de ani de când ne cunoaștem.

Ai o talie de invidiat. Faci sport, ții dietă? Care e secretul frumuseții?

Mulțumesc. Cred că-i moștenesc pe ai mei. Sunt mignonă, și îmi place așa. Cred că o femeie trebuie să fie feminină și atât cât e ea. Omului nu-i trebuie kilograme în plus. Trebuie să fie atât cât e el. Acum nu mai asimilez, mănânc și dulciuri. Sunt într-o altă perioadă a vieții, nu mai pun preț pe asta.

Tatăl tău este celebrul actor de pantonimă Romulus Sîrbu. Dânsul te-a făcut să te îndrăgostești de scenă?

Tatăl meu e micul copil din familia noastră, acum. E un subiect sensibil să vorbesc despre tata, și nu-mi ajunge timpul. În fiecare zi îl văd cum trece rapid într-o altă poveste. Încă are, însă, sclipire, viață, voință, drag, umor, șmecherie, bucuria de-a trai. Dar e greu, fiindcă și-a pierdut Zâna care i-a stat alături de la optsprezece ani. Zâna noastră s-a făcut o Stea mare, în luna august, anul trecut. E un balans de stări, în fiecare zi, pentru mine, pe care n-am știut c-o să-l conștientizez atât de dur într-un an greu, pentru fiecare dintre noi. Am pierdut mulți oameni dragi, din familie, anul trecut. Da, pe el îl moștenesc, deși nu mă lăsa să cânt. Chiar dacă m-ar fi ținut închisă, aș fi spart ușa să fug, ca să pot cânta, în adolescență! Dar nu numai pe el îl moștenesc, în familia noastră e multă spiritualitate: fratele tatălui, plecat prematur dintre noi, pe când aveam eu cinci ani, a fost unul dintre pictorii renumiți, profesor de arte plastice și grafician, a înființat catedra de grafică de la ”Tonitza”, a lăsat multe lucrări fabuloase și multă durere pentru cei care l-au cunoscut și l-au iubit: Remus Stelian Sîrbu. Stelian e prenumele pe care l-am adăugat fiului meu, în memoria lui, și fiindcă Sfântul Stelian e ocrotitorul copilașilor. Îl mai am rudă pe regizorul Iulian Mihu, dispărut și el acum douăzeci de ani, un frumos nebun și atipic, a făcut Felix și Otilia iar, mai târziu, ”Flăcăul cu o singură bretea”, pe a cărui coloană sonoră am cântat. El și tata au fost veri, părinții lor, frați. Vocea o moștenesc de la mama și surorile ei, care toate au cântat frumos, dar și de la bunicul din partea mamei care cânta splendid, romanțe, și cânta în strană, la biserică, și era și tipograf de cărți bisericești. Un bărbat splendid cu patru fete cucuiete și foarte talentate.

De ce rupeau oamenii hainele de pe Oana Sârbu și Ștefan Bănică
Bunicii Oanei, Maria si Grigore

Cânți și piesa ”Ani de Liceu”, în spectacolele tale. Cât de dor îți e de anii de liceu și la ce materii erai foarte bună? Mai păstrezi scrisorile din acea vreme trimise de fani?

Da, nu scap. Acum o cânt în varianta bossanova, nu mai știu ce să mai fac. Toată vara trecuta am cântat-o la ”Berăria H”, cu lume adunată în fața scenei. Mi-e dor de copilărie și, să știi, după cincizeci de ani, noi, prin timp, trecem foarte repede. Eram ok, nu eram o elevă strălucită în liceu, de altfel munceam încă de pe atunci, cred că la umane eram bună, literatură, gramatică, muzică, filosofie, engleză, sport. Firește, mai păstrez scrisorile, chiar zilele trecute am postat câteva poze pe Facebook. Sunt sute și reprezintă amintirile cele mai dragi din perioada aceea. Am regăsit parte mare dintre copiii de atunci, adulții de azi, pe Facebook, prin diverse colțuri ale lumii. Faptul că atâția adolescenți scriau cu mâna lor o scrisoare, uneori făceau colaje cu petale de flori uscate, poze din reviste, mărțișoare, și se deplasau la poștă ca să le pună-n plic și timbru și să le trimită pe adresa de acasă, de la liceu, de la TVR, de la teatru, însemnă enooorm!

”Am foarte multe amintiri din perioada copilăriei, aveam prieteni cu care mă jucam în curtea bunicilor, cântam la coardă, drept microfon, imitam artiști”

Ai multe poze cu tine din anii copilăriei. Cum era Oana micuță? Mergeai la colindat? Ce amintiri ai legate de Sărbătorile din anii comunismului, când cu toții tânjeam la o portocală?

Da…Nașul meu, fotograf amator, mi le făcea. Am mii, îi plăcea să ne pozeze și pe mine și pe fratele meu. Nu mereu mă convingea cu plăcere, dar n-aveau copii și noi eram preferații unchilor mei. Mă găteam cu bijuteriile din sertarele nașei mele, tot ea îmi croșeta pardesie, căciulițe, fulare, de fapt, când eram mică, scotoceam prin toate sertarele balerinelor de la teatru, și-mi puneam paiete, primeam mărgeluțe, era o adevărată avere, ce apucam să păstrez de acolo. Pe unele le mai am și acum. Am foarte multe amintiri din perioada copilăriei, aveam prieteni cu care mă jucam în curtea bunicilor, cântam la coardă, drept microfon, imitam artiști. Mergeam și la colindat, bunica ne făcea săculeți de pânză, dar nu prin cartier, ci cu mama de mână, pe la rude. În fiecare casă era câte un brad care mirosea superb, păstrez într-o cutie globuri vechi. Crăciunul este cea mai mare sărbătoare de care cu drag îmi amintesc din perioada copilăriei. Ne adunam în casa bunicilor, cântam colinde în jurul bradului, bunica făcea cozonaci, mai găseam pe sus, pe sobă, câte o banană, portocale, găsite cu greu în perioada aia, pe care apoi le descopeream în ghetuțe, de Moș Nicolae sau de Crăciun. Îmi plăceau napolitanele Carmen, cu o dansatoare spaniolă pe hârtie, sau napolitanele Dănuț, cu un băiețel în pijama, sau primeam un joc de hârtie, ”Să țesem frumos!” sau ”Nu te supăra, frate!”, Doamne, ce fericită eram! Spuneam poezii, mergeam la Patriarhie unde nașa mea cânta în cor, știam toate cântecele pe dinafară, se făcea sărbătoare în casa patriarhului, și dacă eram norocoși primeam și câte o punguță cu bomboane. Eram în al nouălea cer! Până la tramvai, coboram dealul, și jos, în dreapta, era o covrigărie renumită cu covrigi calzi și lapte bătut, era coadă foarte mare mereu, acolo! Acum nu mai există. Aș putea vorbi zile-ntregi, despre copilăria mea. Am amintit și anul trecut, în show-ul lui Ștefan Bănică Jr, despre copilărie și despre adolescență, de Crăciun, ca fiind cele mai frumoase perioade din viețile fiecăruia dintre noi. Pe fiul meu l-am învățat să creadă în minuni, toată viața!

Crezi că tradiționalul sărut sub vâsc, de la miezul nopții, de Revelion, cu omul drag, poartă noroc tot anul?

Mmmm…vâsc cumpăr în fiecare an…Știu și eu?…Ani la rândul am cântat, n-am apucat să mă relaxez, cântam și în cate trei-patru spectacole, în noapte de Anul Nou, anul ăsta, nu, am stat acasă, cu familia restrânsă. Și am declinat toate invitațiile pentru programele de Crăciun și de Revelion, din păcate. Mi-a fost teamă să mă descopăr fără mască, în studiouri, cu atâta lume. Și, de fapt, n-am filmat tot anul, nicăieri, doar afară, într-un parc, un interviu, cu măscuță, și câteva evenimente, la care am cântat afară. Este bine să ne întoarcem la spiritualitate…

Urmăriți Impact.ro și pe
Simona Ecovoiu
Este reporter special în departamentul Exclusiv al Impact.ro. Absolventă a Liceului de Filologie-Istorie și a Facultății de Sociologie, a debutat în presa scrisă la Evenimentul Zilei, apoi a...