SPECIAL

Epitaf pentru Pedro, boschetarul împușcat la Revoluție. După o viață de film, a murit într-un cinematograf

Cristian Botez 11.11.2021, 18:52

Pedro a murit ca un câine atins grav de răpciugă, în mijlocul boarfelor sale, trântite claie peste grămadă, și a tot felul de vechituri strânse de-a lungul anilor, într-o încăpere mizeră la parterul blocului  Patria, de pe Bulevardul Gheorghe Magheru. Chiar la intrarea în fostul mare cinematograf, acum o ruină, monument al indolenței primarilor care s-au succedat la Capitală și Sectorul 1. Un spațiu invadat de gunoaie și dejecții umane și bântuit de aurolaci, drogați, hoți și șobolani cât geanta unui poștaș.

Unul din cei 64 de oameni ai străzii din Romană

Era un obișnuit al locului, unul din cei 64 de oameni ai străzii înregistrați oficial în evidența Direcției de asistență socială a Bucureștiului, care își făceau veacul în perimetrul Piața Romană, până spre Universitate. Omul trăgea la măsea toată ziua, la „trei mese”, mese între timp desființate, de la un mic butic de lângă cinema, împreună cu locatari din zonă, vecini din blocul Patria sau de mai sus, pe bulevard, de la Scala. Ori venetici, oameni care poposeau la „una mică” sau care se întindeau la serii de bri, pălăvrăgind zi-lumină vrute și nevrute.

42 de milioane de lei pe lună ca revoluționar

Pedro avea un picior de lemn, mai apoi, căpătase o tijă cu talpă, ce pornea din șoldul stâng și se înfigea în adidașii sau bocancii pe care îi primea, când și când, de la oameni miloși. Ar fi putut bine-mersi să-și închirieze o cameră, undeva, chiar cu baie comună, pe hol, prin nenumăratele blocuri vechi din Centru, cu o astfel de structură a spațiului locativ.

Putea, Pedro, căci primea de la stat, lună de lună, 42 de milioane de lei. De ce? Pentru că participase la Revoluția din decembrie 1989, chiar din 21 decembrie, ziua în care Nicolae Ceaușescu a făcut greșeala fatală, la îndemnul securiștilor din preajma sa, să organizeze celebrul miting din fața C.C. , Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Precizare pentru foarte tânăra generație.

Pedro, boschetarul împușcat la Revoluție
Certificatul de revoluționar al lui Pedro

Primea, Pedro, 42 de milioane de lei pe lună ca indemnizație de revoluționar, pentru că avea Certificat de Revoluționar, semnat de Secretarul de stat pentru revoluționari Emilian Cutean, după o certificare de participare la manifestația anticomunistă din 21 decembrie 1989, semnată de procurorul militar general Dan Voinea.

Pedro ar fi putut să stea, decent și confortabil oriunde. Cu siguranță indemnizația de revoluționar i-ar fi permis asta. Dar lui îi plăcea să doarmă în mizerie, printre gunoaie și laolaltă cu șobolanii cei mari și arțăgoși. Ca să-și țină banii pentru băutură și țigări. Ca să-și înece amarul, ratarea. Viața nenorocită de un glonț exploziv. Ca să recite, aiurea, în vânt, obsesiv, „De treci codrii de aramă…”. Și se oprea aici. Căci dacă îl citise vreodată pe Eminescu, uitase, scufundând tot ce citise vreodată  în clondirul cu alcool.

Pedro, pe numele său adevărat Petre Prodan, născut într-o zi de iulie a anului 1970, în Voluntari, avea, când a izbucnit Revoluția în București, 19 ani. Era deja un obișnuit al cârciumilor, barurilor și teraselor din centrul Bucureștiului. Era un șmecheraș căruia îi plăcea să stea printre golanii adevărați care populau zona. Era strungar, de meserie, lucrase, chiar, câteva luni, la o întreprindere mecanică pentru industria aeronautică. Abia dăduse cu nasul de viața de stradă.

De la bere, direct la Revoluție

Pe 21 decembrie 1989, imediat după ora zece a dimineții, după cum prevedea celebrul Decret 400 din regimul comunist, se înființase pe o terasă cu niște prieteni, la o bere, două, trei. Câteva sute de metri mai încolo, ei fiind pe o stradă lăturalnică, se desfășura ultimul miting al lui Ceaușescu. Când s-a spart adunarea, după ce a fost detonată acea misterioasă petardă sau grenadă de impact sonor care a produs panică și oamenii s-au dispersat în fugă călcându-se în picioare, Pedro, curios și cu chef de scandal s-a dus în Piața Universității ca să vadă ce și cum.

Deja se formaseră primele pâlcuri de manifestanți care strigau ”Timișoara, Timișoara!”, „Asasinii, asasinii!”, cu trimitere la faptul că în orașul de pe râul Bega se trăgea, de trei zile, direct în manifestanți, lumea fiind ucisă sub tiruri de puști automate pe străzi, chiar de către militari ai Armatei Române.

Revoluționarul Pedro și reporterul impact.ro, în același timp, la baricada de la Inter

Spirit rebel și liber, Pedro, alias Petre Prodan, a rămas pe străzi până seara târziu, când a început să se tragă în plin în manifestanți. Ca un joc straniu al sorții, în aceeași zi, la aceleași ore, în perimetrul de lângă Piața Universității, unde se formase celebrul „Nucleu de la Inter”, se afla atunci și semnatarul acestui articol, reporterul impact.ro. Jurnalistul și Petre aveau să se întâlnească și să se cunoască peste ani, moment în care Pedro și-a și povestit teribila experiență din acea zi.

Cei 13 tineri de la Sala Dalles au murit sub ochii lui

În momentul în care, după ce soldații de pe TAB-uri și din dispozitivele pedestre din fața baricadei de la Inter, ca și soldații cu caschete albe, și scuturi, ai trupelor de intervenții ale MAI, au început să coboare tirul armelor spre manifestanți, unii au încercat să se pună la adăpost. Pedro locuia într-un imobil de pe o stradă din spatele cinematografului Scala. Se consumase deja tragedia în care peste 13 tineri manifestanți, băieți și fete, a trecut un Transportor Blindat-TAB 77, al Armatei. Toți cei 13 au murit, atunci, sub roțile monstrului de 13 tone. Printre aceștia și Ruxandra Mihaela Marcu, logodnica trubadurului anticomunist Cristian Pațurcă.

Pedro a trecut, instinctiv aplecat de spate, de Sala Dalles, locul unde au fost călcați de TAB cei 13 tineri, și a încercat să intre imediat pe o mică străduță, Traian Vuia, care ducea în spatele blocurilor de pe bulevard, să se pună la adăpost.

Dum-dum a făcut glonțul și piciorul i-a fost spulberat

În acel moment a simțit o lovitură puternică, s-a simțit luat pe sus și aruncat în față. Și Pedro a povestit, la un moment dat, transfigurat sub imperiul puternicelor amintiri, reporterului impact.ro:

„Domnule dragă”, după cum mi se adresa pe-atunci, când abia ne cunoscusem, „m-am trezit izbit de peretele unei clădiri și apoi ajuns pe asfalt. Pe moment, nu am știu ce mi s-a întâmplat. M-am ridicat, am încercat să fug iar, dar când am pus piciorul stâng pe talpă, m-am prăbușit. Atunci am văzut! Era sânge peste tot, piciorul se bălăgănea și era îndoit în afară. Carnea era fâșii-fâșii și se vedea osul. Tâșnea sângele din mine ca dintr-un furtun sub presiune, spart.

Nu simțeam mare lucru, nu mă durea tare. Simțeam doar ceva ud și cald. Era sângele meu care curgea șuvoaie! M-am speriat și am leșinat. Știu că în urma mea veneau, alergând, oameni. Îngroziți de moarte, incapabili și să strige! Cu fețele schimonosite de spaimă, de umbra morții ce se lăsa asupra lor, fugeau! Să scape, să trăiască. Să nu fie omorâți. Înainte să fi fost împușcat Pedro, la Baricadă se dezlănțuise iadul. ”Atunci am fugit. Îmi spuneam dă Doamne să scap” dă Doamne să scap!”. Atunci m-a lovit glonțul A fost un glonț exploziv. Glonț Dum-dum! Așa i se spunea. Dum-dum! Glonțul ăla a făcut ravagii în piciorul meu. Dum-dum!”

Ca prin vis, vlăguit de sângele scurs, Pedro simți cum este luat pe sus și pus într-o mașină… „De treci codrii de aramă…”. Și se adânci în somn, legănat de vântul morții.

Chirurgul dr. Ioan Lascăr i-a amputat piciorul

A fost dus la Spitalul Floreasca. L-au pus cu tot cu targă pe holul principal alături de alte și alte brancarde pline cu răniți, cu plăgi împușcate. În cap, în față, în mâini și picioare, în trunchi, abdomen și în bazin. Începuse, așa, dintr-o dată războiul. Pedro a fost operat chiar de celebrul chirurg dr. Ioan Lascăr. În foaia de internare al ui Petre Prodan zis Pedro, prezentată aici de impact.ro, se consemnase: „plagă împușcată transfixiantă 1/3 inferioară coapsa stângă, cominutivă femur și ruptură arteră femurală”. A fost operat la două noaptea. I-au amputat piciorul stâng până aproape de șold. A stat în spital până pe 10 ianuarie, la prânz.

Șchiop dar șmecher și cu cârlig la femei

A trecut anii și Pedro a supraviețuit. A trăit de la 19 ani fără un picior. Veșnic dezorganizat, cu viața pe care o lua la mișto, la preț de matineu, hai-hui, mai tot timpul, cu anturaje nu din cele mai selecte, Pedro s-a băgat în fel și fel de situații, mai din toate ieșind în pagubă. A încercat experiența mariajului, dar clar nu era făcut pentru viața de familie. Din zbuciumul său de mascul, din felul său șmecherit de se prezenta, chiar și cu acest handicap dat de infirmitatea sa, de proteza pe care o scotea adeseori și o punea, pe care o expunea ca pe un trofeu pe mesele cârciumilor sordide pe care le frecventa asiduu, Pedro avea cârlig la femei.

Plus că el era un Erou. Luptase la Revoluție. Fusese împușcat. Dum-dum! Nu mai conta în ce împrejurări. Din tot spectacolul pe care îl făcea ca luptător, ca erou, au rezultat doi băieți. Mari acum, de douăzeci și ceva de ani. Cu care, până mai deunăzi, mai bea din când în când, la buticul de la Patria, câte-o bere. Pedro a trecut prin viață, după ce a făcut legământ adânc cu alcoolul, după ce și-a uns ciotul bont cu sute de litri de whisky și cisterne de bere. A trecut prin viață „Cum treci codrii de aramă…”.

Când se îmbăta uita cui împrumutase bani

Bea în timpul zilei la mesele înalte de pe Magheru, juca șeptică cu nea Radu, de la blocul Scala, om de serviciu acolo, fost proiecționist în cinematograf, cu nea Nicu, fochistul de la blocul Patria. Adi, dascălul de la Biserica Ioanei, cu Marcello zis „niciodată treaz”, cu curvele bătrâne, cu dinți rari și părul vopsit „siclam” care stăteau nopțile la palaver cu bărbații. Când era somn sau când îl rupea băutura în două, târa după el piciorul de lemn până în hruba din cinematograf.

Era mizerie cruntă, acolo. Strânsese fel și fel de boarfe și troace, cărți vechi, tot ce îi mai pica în mână de la babele și moșii morți prin casele din Centru, care erau golite imediat de „bagabonții” zonei. Făcea trocuri, vindea ce primea. Și tot nu-i ajungeau banii. Când lua indemnizația se înființau la el tot felul de „prieteni”, care îl lăsau, mai întâi, să se ciupească, să se afume cu niște „gionioacăr”, whisky-ul lui preferat. Apoi se duceau cu miloaga și îl tapau de bani. Cică „împrumut”. Pedro uita imediat pe cine, cu cât împrumutase. Așa se duceau câteva milioane bune. Când rămânea fără bani, chițăia ca șoarecele prins în cursă. Intra în sevraj. Devenea ursuz și înjura. Își revenea după două doze de bere.

Știa că o să moară

În ultimele zile ale lui octombrie recent îngropat sub frunze, Pedro se transformase brusc. I se umflase mult abdomenul. Pielea feței i se lipise de țeastă. Avea ochii pierduți și privea în gol cu orele. Îi pierise graiul. Abia de mai saluta sau de mai spunea vreo vorbă cu sens. Stătea rezemat de zid cu orele. Abia de mai bea o bere. Țigările nu-i mai frigeau degetele. L-am văzut ultima oară cu doar două zile înainte să „se predea”, să „pună bocancii la soare”.

Într-o secundă cât ne-am privit, mi-am dat seama. Știam deja. Și el știa că eu știam. Și era atâta tristețe acolo, în spațiul acele dintre noi, dintre doi foști participanți la Revoluție, dintre, practic, doi camarazi. Cu destine diferite, cu vieți diferite. Cuprinși într-o ultimă reuniune, ca într-un fantomatic „Nucleu de la Inter”, de peste un arc de timp 31 de ani fără o lună și ceva. Știam că o să moară curând, și Pedro știa că eu știam.

„Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”

Acum câteva zile, reporterul impact.ro a trecut, seara, pe Bulevardul Magheru. În dreptul cinematografului Patria erau două mașini de poliție și o dubă IML. Pedro tocmai fusese scos din camera lui, pus într-un sac negru și urcat în dubă. Și Pedro, revoluționarul împușcat cu „dum-dum”, a aflat, probabil, în timp ce plutea deja spre neant, ce urma după versul pe care îl recita atât de des. „De treci codrii de aramă… de departe vezi albind/Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint…”

Urmăriți Impact.ro și pe