Tragedia pasagerilor de pe submersibilul Titan a readus în discuție problema operațiunilor de salvare de la mare adâncime. Cea mai mare adâncime de la care s-a reușit recuperarea în viață a membrilor unui batiscaf de „doar” 500 de metri, fiind efectuată în 1973. În aceste condiții, chiar dacă Titan nu s-ar fi pulverizat, e greu de imaginat cum ar fi putut fi readus la suprafață de la adâncimea de aproape 4.000 de metri, de lângă epava Titanicului.
OceanGate, dar și Garda de Coastă americană au anunțat, ieri, moartea celor cinci pasageri ai submersibilului Titan cu care se pierduse legătura încă din ziua scufundării acestuia, duminică. Fragmente din acesta au fost găsite la adâncimea de 3.800 de metri, la aproximativ 500 de metri de epava Titanicului.
Se presupune că batiscaful a făcut implozie, fiind pulverizat, pur și simplu, de presiunea enormă a apei, pe fondul unei defecțiuni. La acea adâncime, presiunea este de peste 2 tone pe centimetru pătrat, de peste 350 de ori mai mare decât presiunea de pe Pământ.
Deznodământul tragic al celor de pe Titan a reamintit oamenilor cât de dificilă este recuperarea unor oameni blocați la mare adâncime.
În 1973, doi englezi aflați pe submersibilul Pisces III, au fost salvați după 3 zile, de la aproape 500 de metri adâncime, în largul coastei Irlandei, chiar înainte de a li se termina rezervele de oxigen. Este operațiunea de salvare reușită la cea mai mare adâncime din istorie.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Povestea celor doi începe în dimineața de 29 august 1973. Roger Mallinson și Roger Chapman au pornit spre Marea Celtică cu submersibilul Pisces III pentru a pune un cablu telefonic transatlantic pe fundul mării, la aproximativ 240 de kilometri sud-vest de Cork, în Irlanda.
Imediat după ora 9 dimineața, echipa și-a terminat treaba și a reușit să ajungă aproape de suprafață, dar abia atunci a început aventura lor subacvatică. Una din trape a fost deschisă accidental, provocând inundarea unei mici cavități a submarinului. Submersibilul s-a îngreunat și a început să se scufunde din nou
„Au trecut aproximativ 30 de secunde până ne-am lovit de fund. Am oprit indicatorul de adâncime la 152 de metri, deoarece ar fi putut să explodeze. Am reușit să găsim niște îmbrăcăminte albă, pe care ne-am băgat-o în gură pentru a nu ne mușca limbile”, a declarat, la vremea respectivă, Mallinson, în 2013, pentru BBC.
Singurele provizii pe care le aveau erau o cutie cu limonadă și un sandviș cu brânză. Totuși, partea bună era că Mallinson înlocuise rezervorul de oxigen chiar înainte de scufundare, ceea ce însemna că mai aveau 72 de ore de oxigen.
Pentru a evita utilizarea prea rapidă a aerului, au încercat să se miște cât mai puțin posibil și chiar să nu vorbească decât dacă era absolut necesar. Cei doi au reușit rapid să ia contact cu suprafața, informând despre situație.
Numeroase nave ale Marinei Regale a Marii Britanii, Marinei SUA și Garda de Coastă canadiană s-au îndreptat prompt spre Marea Celtică, în timp ce aeronavele Royal Air Force Nimrod au zburat deasupra luciului apei.
În zilele următoare, au fost întocmite planuri, iar submersibilele -„surori”, Pisces II și Pisces V au fost trimise în larg pentru a căuta Pisces III. Dar eforturile de salvare nu au decurs fără probleme, iar salvarea s-a realizat pe muchie de cuțit.
În primele ore ale zilei de 31 august, Pisces II a fost scufundat fiind prins cu o frânghie din polipropilenă, dar nu a reușit să găsească Pisces III înainte ca frânghia să se rupă. Pe măsură ce timpul trecea, iar premisele nu păreau promițătoare, a fost trimis, de asemenea, și Pisces V care a întâmpinat probleme similare, rămânând fără putere.
Cu toate acestea, încercarea de a atașa o frânghie a eșuat, așa că Pisces V a rămas pe fundul mării alături Pisces III. Un vehicul subacvatic operat de la distanță, CURV III, a fost și el adus, dar acesta avea o defecțiune electrică, așa că nu a putut să se lanseze. În aceste condiții, Pisces V a fost rechemat la suprafață, ceea ce i-a demoralizat pe Mallinson și Chapman.
„Când lui Pisces V i s-a ordonat să revină la suprafață, după miezul nopții, a fost o lovitură pentru noi. Erqa ca și când ne întorceam de unde plecasem, cu nimeni în jurul nostru. Cele 72 de ore de oxigen erau pe terminate, rămăsesem fără hidroxid de litiu pentru purificarea dioxidului de carbon, era foarte frig și ne simțeam deja resemnați cu ceea ce urma să se întâmple”, a mai declarat Mallinson.
Dar, în următoarea dimineață, pe 1 septembrie, Pisces II și CURV III au fost retrimise în larg. Ele au reușit să atașeze o conexiune cu Pisces III, aducându-i pe cei doi la suprafață, într-un final, cu doar câteva minute înainte ca aceștia să-și termine rezervele de oxigen.
„Aparent, credeau că suntem morți când s-au uitat la noi. Când au deschis trapa aproape am orbit de la lumina soarelui, dar am ieșit din submersibil, simțindu-ne euforici. N-a fost ușor s-o facem, pentru că aveam crampe musculare și ne mișcam cu greu”, a declarat și Chapman.
Chiar dacă salvarea lor a fost un succes, acesta nu ne arată, de fapt, cât de dificilă este o asemenea recuperare. Iar cei de pe Titan, blocați la aproape 4.000 de metri adâncime, probabil că nu aveau mari șanse să fie recuperați în viață, chiar dacă presiunea nu i-ar fi zdrobit.
T
