Cum ținem pasul cu noua ordine mondială

Marile cancelarii de pe mapamond sunt în unanimitate de acord că potența economică devine tot mai mult o miză care reclamă atenție maximă. Actuala criză provocată de pandemie este, de fapt, declicul unui sistem de alarmă sensibil la orice parametru dat peste cap. Sau, dacă vreți, vârful unui aisberg „împins” pribeag pe undele unui ocean, pentru a-i testa comportamentul.

Schimbări neinspirate sau decizii ascunse

La fel de bine poate fi o consecință a schimbărilor nu întotdeauna inspirate ori, și mai grav, a unor decizii ascunse. Cuibul acestora din urmă se află în stratosfera financiar-bancară accesibilă unui număr restrâns de „zei ai banului”.

În documentația de specialitate circulă o teorie conform căreia un episod al evoluției pieței mondiale se întinde pe trei decenii. Cum penultimul a luat start în 1980 și s-a sfârșit în 2010, ne aflăm în prima decadă a noului ciclu. Economia mondială își schimbă strategiile după ce în intervalul de timp menționat factura sa a urmat direcția liberală, mă rog, neoliberală, în care scripetele de bază s-a numit oferta.

Egoismul, principala trăsătură

Apropos de modul de gândire al liberalismului economic. Unul dintre cei mai aprigi contestatari ai săi, germanul Friedrich List, susținea în urmă cu aproximativ 200 de ani că acest tip de politică avantajează net statele dezvoltate în detrimentul celor rămase în blocstarturi. Principala sa trăsătură este egoismul, cel care ignoră forțele productive și națiunea în ansamblul ei. Neamțul cu pricina zicea în continuare că profilul îi este dominat de trei caracteristici decisive: cosmopolitismul, individualismul și materialismul.

Acel economist era de părere că adevărata putere economică a unei țări constă în forța ei productivă, capabilă să perpetueze crearea de bogăție în proporții tot mai consistente. Adică, putința de construire a valorilor este infinit mai importantă decât bogăția însăși.

Profitocrația românească rămâne în floare

Urmând această teorie, în România se vede cu ochiul liber cât de dispuși suntem în a pune umărul la treabă. Avem un tezaur cu rafturi doldora de avuții naturale. De tot felul, în toate direcțiile îmbietor așezate. De ce să lucrezi dacă poți fura, de ce să te treacă sudoarea dacă poți mitui? Poturile sunt la pont și conțin multe zerouri după primele cifre. Profitocrația românească a fost și rămâne în floare.

În primii ani de după Revoluție, neocomuniștii ne îndemnau, ba chiar ne porunceau să nu “ne vindem țara”. N-am purces la scoaterea României la mezat. Nici nu ne gândeam la așa ceva, ca oameni muncind cinstit. Au făcut-o ei, noii vătafi. Există un interminabil inventar conținând numele negustorilor de bogății.

De aici o infrastructură de Ev Mediu, investiții plutind pe apa sâmbetei, șmenuri de famiglie și de stat, fonduri europene direcționate în mod interlop. Front uriaș de lucru pentru autoritățile abilitate să lupte cu gangsterii moderni. Cu spor sau, uneori, cu spirit de frondă ori de protecție.

Conducătorii, cu gândul tot la proiecte ce distrug

Bunăoară, Fondurile Europene de reziliență pot fi o punte care să ne apropie de lumea cu adevărat civilizată din Apus. Totuși, conducătorii noștri politici sunt cu gândul tot la proiecte ce distrug. Firește, în favoarea băieților deștepți din energie. Pentru guvernanții români sunt mult mai atrăgătoare investițiile în combustibili fosili, în diguiri de râuri pentru hidrocentrale etc. De sume semnificative băgate în energia verde, nici vorbă.

Este adevărat că vreme de aproape 50 de ani, românii s-au aflat într-o recreație de gândire impusă cu forța, fiindcă avea cine să se ocupe de o economie centralizată, în care toți eram proprietari ai bunurilor, dar nimeni nu avea nimic. Din liceu și până în mediul universitar Socialismul Științific și Economia Politică erau obiecte de studiu la fel de atrăgătoare precum greaca veche, scrierea cuneiformă, cea sanscrită ori civilizația cetății Machu Picchu aparținând dispăruților incași. Liberi ca apa într-o țeavă, iar activitatea principală a fiecăruia, după părerea mea, era/este aceea de a regreta.

Materiile prime, tot mai puține

Revenind la trendul ce dă să se impună pe viitor în economia lumii, el reclamă că o pârghie are rol hotărâtor, mai cu seamă în ceea ce privește generațiile ce vor veni. Mai precis, resursele tot mai rare ale zestrei pământului. Materiile prime devin, pe zi ce trece, un subiect menit să reunească minți ascuțite pentru asigurarea unui „mâine”, devenit tot mai incert.

Discrepanța față de începutul acelui ciclu de 30 de ani amintit este evidentă. În 1980, trei sferturi din consumul omenirii erau susținute de un miliard de oameni. Pe atunci, resursele se arătau îndestulătoare, iar materiile prime costau mai nimic. Însă, boom-ul demografic începe să-și spună cuvântul. Astăzi, cele șapte miliarde de locatari ai planetei cântăresc enorm într-o balanță economică aflată în echilibru precar.

Dacă mai adăugăm până la noua miliarde, cât se prognozează că va totaliza întreaga omenire în anul 2050, se îngroașă gluma. Primele efecte sunt deja vizibile. Există toate premisele apariției unui mediu instabil din punct de vedere economic și, prin ricoșeu, politic. Dezvoltarea ofertei este nesigură, în pofida unei cereri aflate în plin avânt.

Politicul se așază la panoul cu butoane

Desigur, un deficit alarmant de crescut al resurselor este în măsură să determine noi reguli în cadrul comerțului internațional. O serie de state au introdus restricții în acest sens. Deci politicul se așază la panoul cu butoane. Evident, intenția declarată a guvernelor este aceea de a modera, dacă nu a elimina, disensiunile dintre piața de materii prime și diminuarea capitalurilor destinate.

Imperativul este impunerea reglementărilor stabilite pe întregul sector economic și financiar. Asia și “continentul negru” vor alcătui noi oportunități pentru ieșirea din impas. Afirmația este susținută, fie și dacă abordăm cazul referitor la creșterea colosală a numărului brațelor de muncă. Două treimi din ele provin din Asia, excluzând Japonia.

Altă consecință a realei îngrijorări vizând evoluția avuției mondiale poate fi aducerea meritată în prim- plan a inovației din latura de energie și tehnologie. Ei i se poate adăuga o regionalizare masivă a comerțului. În fine, protecționismul. Acea intervenție a deciziei politice în sistemul economic propriu fiecărui stat. Ajungem din nou la List, omul care a militat cândva cu ardoare pentru asemenea măsură.

De văzut. La urma-urmei, criza nu e importantă, ci cum o traversezi. Cât despre noua ordine mondială, suntem la nivelul datului cu părerea. Atât ne țin arcurile, atât cântărim în balanța lumii.