Țiganii reprezintă una dintre cele mai numeroase etnii care se regăsesc pe teritoriul României. Totuși, deși conviețuiesc de ani buni alături de români, nu se cunoaște cu exactitate de unde provin țiganii. Se pare că datele recente arată că domnitorul Ștefan cel Mare ar fi avut o oarecare influență asupra populației de țigani de pe teritoriul României.
Mai multe ipoteze au încercat de-a lungul timpului să alunge misterul din jurul originilor acestui popor. Astfel, unele documente medievale, precum și diferite studii lingvistive vorbesc despre modul în care țiganii au devenit cea mai numeroasă minoritate etnică din România.
Începuturile acestui popor au fost notate în urmă cu 200 de ani, când mai mulți lingviști au pornit de la ipoteza că țiganii au venit din India. Mai exact, aceștia locuiau în provincia Punjab și au devenit nomazi forțați de unele împrejurări precum schimbări climatice sau război. Specialiștii sunt de părere că țiganii au părăsit India prin zona nordică și au pornit spre Armenia, ajungând apoi în Imperiul Bizantin.
Ajunși în Imperiul Bizantin, țiganii au fost numiți egipteni sau athinganos, ceea ce înseamnă „de neatins”. Se pare că denumirea provine de la convingerile cultural-religioase ale țiganilor, care refuzau să fie atinși de străini. Ei sunt amintiți de către patriarhul Gregorios II Kyprios, care menționează că în secolul al XIII-lea athinganos plăteau unele taxe. Deși nu se cunoaște modul în care țiganii au ajuns în Balcani, în secolul XIV-lea aceștia erau deja prezenți în Bulgaria și Serbia.
Având în vedere documentele existente din 1348 și 1378, emise de către țarul sârb Ștefan Dușan și de către țarul bulgar Șișman, țiganii ar fi fost robi ai mănăstirilor. Se naște astfel o ipoteză conform căreia romii au fost aduși împreună cu armatele otomane care invadau Balcanii, din teritoriile cucerite de turci în Asia Mică. Astfel, rezultă că țiganii nu au venit singuri în această zonă a Europei, ci au fost aduși ca robi din Imperiul Bizantin.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Prima atestare a romilor pe teritoriul Țărilor Române pare să fi avut loc în secoulul XI-lea. Alexandru Goanța consideră potrivită ipoteza conform căreia țiganii au fost aduși în regiunile Oltenia și Muntenia de astăzi prin intermediul triburilor pecenegilor și cumanilor. Aceștia erau războinici de stepă, care s-au aflat la conducerea militaară și politică a regiunii în secolele XI-XII. Totuși, această ipoteză nu a fost documentată.
O altă variantă plauzibilă ar fi faptul că țiganii au fost aduși în Țările Române de către voievozi, drept robi ai mănăstirilor. Ulterior romii au devenit mână de lucru pentru moșiile boierilor din regiune. Conform modelului din Bulgaria și Serbia, voievozii munteni au adus robi țigani pe domeniile lor sau i-au oferit mănăstirilor.
Un document din anul 1385, mai precis un act de danie al voievodului Dan I, domn al Țării Românești, menționează 40 de sate țigănești dăruite Mănăstirii Tismana, conform adevarul.ro. La trei ani distanță, Mircea cel Bătrân donează 300 de adăposturi țigănești către Mănăstirea Cozia. De asemenea, boierul Costea se bucura de ajutor din partea robilor țigani, precum și alți feudali din Muntenia.
Acest obicei a fost dat mai departe și în zona Moldovei. Pe vremea lui Alexandru cel Bun, în secolul al XV-lea, erau menționate unele sălașe țigănești. Totuși, Ștefan cel Mare ar fi avut o influență remarcabilă asupra numărului de țigani din Țările Române. Domnitorul a adus în urma campaniilor sale nu doar obiecte prețioase, ci și robi țigani, dăruiți mănăstirilor. Mai bine de 17.000 de robi au fost luați de către Ștefan cel Mare și aduși în Moldova după înfrângerea lui Radu cel Frumos.
Folosiți la muncă în agricultură sau în cadrul conacelor boierești ori la mănăstiri, țiganii aveau o viață de robi. Soțiile de boieri le foloseau pe țigănci ca slujnice în casă, iar o altă parte dintre romi erau meșteșugari, în special fierari.
”Boierii sunt stăpânii lor cei mai absoluţi. După plac, îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex”, scria Contele d’Antraigues, după o vizită prin Ţara Românească în secolul al XVIII-lea.