13:50
Monica Davidescu joacă de un sfert de secol pe scena Teatrului Național din București, unde este considerată una dintre cele mai bune artiste. Despre ritualul ei dinainte de spectacol, coșmarul de care a avut parte timp de 10 secunde în fața publicului, secretul relației cu partenerul său de viața, Aurelian Temișan, dar și hobby-urile singurului său copil, o fetiță adorabilă, Dora, actrița ne-a povestit în interviul exclusiv acordat pentru Impact.ro.
Am 24 de ani de când sunt actriță angajată cu acte și încă un an de când eram colaboratoare. Sunt 25 de ani pe care i-am petrecut aici la Teatrul Național cu multe lucruri minunate, cu emoții absolut fantastice, cu momente grele, momente de fericire….
Momentele grele… le uiți și rămâi cu cele mai frumoase amintiri. Și după lucrul greu la un spectacol, rămân bucuria premierei, bucuria aplauzelor, întâlnirea cu publicul. Lucrurile frumoase care se spun după aceea te fac să le uiți pe toate celelalte. Cele mai urâte momente au fost tot aici, în teatru, când i-am condus pe ultimul drum pe colegii noștri.
Avem multe cabine, nu am o cabină a mea, la fiecare spectacol am o altă cabină, suntem în funcție de ce cuplaje se fac. Teatrul Național are 7 scene, dar când se joacă și la sala Studio și la Sala Pictură și sunt mulți actori, uneori ne strângem mai mulți într-o cabină, alteori putem să avem o cabină doar cu două locuri, cabinele sunt ofertante și întotdeauna avem și intimitatea de a repeta, de a ne încălzi, de a cânta, de a ne face cumva bucătăria noastră dinainte de spectacol.
Am împărțit cabina cu multă lume și chiar dacă nu am stat efectiv în cabină cu cineva anume, faptul că avem regruparea unde mergem cu toții, faptul că ne repetăm textele în cabină, asta cred că înseamnă că am împărțit spațiul cu toată lumea. Spre exemplu la “Molto, gran’ impression” mergeam la domnul Albulescu în cabină și îl vedeam cum se pregătește, vedeam cum își repeta textul sau la “Sânziana și Pepelea” la fel, îmi zicea: ,, Vino și ia-mă, să-mi spui după ce ai terminat scena’’
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Doamna Ileana Stana Ionescu de la care tot așa am învățat o mulțime de trucuri de scena, am văzut-o cum se pregătea, aici, în cabină. Eu stăteam cu altă colegă, dar veneam la dansa, stăteam, repetam text, după care ne luam de vorbele noastre, de discuțiile de viață. Zicea: ,, …să îl chem pe Andrei să vină să mă ia cu mașina?,, -,, Păi nu, că vă duc eu’’, o duceam cu mașina până acasă, stătea aici, foarte aproape.
Sau în drum spre scena mare, ținându-mă cu Costel Constantin de mână, in personaje, Maria si Stefan cel mare, care îmi mai spunea un lucru frumos sau chiar un banc, înainte de a intra în “Apus de soare”, sau toată încălzirea pe care o făceam la “Chicago” cu toți colegii, sau în partea de jos, unde era Amfiteatrul, la “Visul unei Nopți de vară”, deci în cabină stăteam doar cât să ne punem hainele personajului, să ne facem părul, machiajul și apoi întotdeauna plecam să stăm împreună înainte de spectacol.
Da, chiar înainte de a intra în scenă îmi fac cruce. Întotdeauna am simțit că Dumnezeu este prezent în fiecare clipă din viața mea, Trinitatea, Maica Domnului și atunci de fiecare dată îmi fac cruce înainte de a intra în spectacol, cu voia Lui să fie!
Da, este coșmarul oricărui actor. Cred că am avut 2 vise de-a lungul acestor ani, în care am visat că am uitat replica și m-am trezit cu niște bătăi de inimă absolut groaznice și cu o sperietură de am zis “Slavă Cerului că visez”.
O dată chiar mi s-a întâmplat la text în versuri, acolo a fost foarte dificil. Cred că eram obosită, nu eram nici la primele reprezentații sau la generale, pentru că în repetițiile generale uneori mai uiți, dar de aceea este sufleorul care ne ajută.
Eram la “Visul unei nopți de vară”, la Sala Amfiteatru, unde sufleorul stătea în spate, într-o culisă, și era destul de greu să o auzi, era foarte greu. Am uitat textul… era un blank total. Am stat o secundă, care a părut o oră pentru mine, mi-am schimbat mișcarea, m-am îndreptat către zona în care era sufloarea, m-am agitat puțin în mișcare, ea a spus o vorbă pe care nu am înțeles-o bine și apoi….. de panică…. a venit dintr-odată replica.
Nu a durat mai mult de 10 secunde, spectatorul a crezut că așa este scenariul, că așa e mișcarea, că așa trebuie să se ambaleze personajul. Vreau să spun că acele 10 secunde au însemnat pentru mine o oră și am avut după aceea senzația că s-a lungit spectacolul, că am greșit enorm.
Când am avut prima ieșire din scena și m-am schimbat, am întrebat sufloarea: ce a fost acolo? “Dar stai liniștită că ți-ai revenit, nu a durat. Cum 10 secunde?”. Eu am avut senzația că am stat o oră fără replică. Deci așa mult se dilată timpul. Cred că e frica noastră a actorilor să nu uităm vorbele în scenă. Uneori e mai simplu când ai text în proză, pentru că acolo nu pierzi ideea și dacă nu spui exact cuvântul acela, poți să găsești un sinonim și să te duci mai departe.
Nu știu să îți răspund la această întrebare. Vrei nu vrei, de la 3 săptămâni Dora a venit aici, în teatru, a auzit multe spectacole din cabină. Avea 3 ani și jumătate și a venit la mine la spectacolul “Bârfe, zvonuri și minciuni”, care încă se joacă la Sala Studio și a venit cu o prietenă de-a mea de la Timișoara, pe care o invitasem, nu aveam cu cine să las copilul, Aurelian era și el la concert.
Au stat în sală la spectacol, prietena mea chiar s-a mirat că Dora a stat cuminte, i-a povestit că ea știe replica și vorbea încet, la ureche, să nu se audă, să nu deranjeze. Vreo 3 săptămâni mai târziu, nu am cu cine lăsa din nou copilul, o iau cu mine pe Dora, știam că stau cabinierele cu ea.
“Hai cu Nico, să îți dau mărgeluțe, să le numărăm!” Și Dora îi spune: “Nu, eu mă duc în sală să văd spectacolul!”. “Mami, cum să mergi în sală? Nu ai cu cine să stai”. “O chemi pe Simona de la Timișoara să vină, sa stea cu mine!” Eram îmbrăcată în costum. Mă luase panica. “Iubita mea, stai aici cu Nico, că nu am cum să te las singură în sală!’’ S-a pornit pe un plâns….! Ia-ți sticluța și mergi la Nico să faceți mărgeluțe.
Avea sticluța cu apa în mână, plângea si argumenta că ea a venit la teatru să vadă spectacolul, nu să numere mărgele. Vorbea stâlcit ca un copil de 3 ani și jumătate, era adorabila. “Mama, înțelege, nu ai cu cine să stai!’’ Începusem cu emoțiile, că era 7.20, trebuia să intru în scenă în 10 min, să mă pregătesc, să mă adun, era foarte dificil.
Mi-a zis foarte fermă: “Stau cu sticla!’” Și avea lacrimi de crocodil, era distrusă că nu stă în sală. “Bine, stai cu sticla, dar nu scoți niciun cuvânt, bei apă dacă îți este sete și doar la pauză vii la ușa secretă’’. Am dat-o în grija unei doamne plasatoare. A pus-o pe un scaun la o margine de rând, și așa a stat și când mă vedea în scenă, ridica discret sticla să o văd și să o înțeleg în sensul că …”stau cu sticla”.
Deci i-a plăcut actul artistic ca spectator. Mai aveam spectacole în care jucam amândoi și o luam cu noi și o urcam la sfârșit pe scenă. Era atât de încântată că era pe scenă la 2 ani și jumătate, iar pentru spectatori era deliciu, la aplauze nu mai contează că intră un copil, care se apleacă și știau că e copilul nostru și se bucurau să o vadă.
Dar după aceea, pe la 4-5 ani, când am întrebat-o dacă urcă pe scenă cu noi, zicea că ea nu a jucat în seara respectivă, devenise mai timidă, mai responsabilă. Apoi Dora a venit cu mine la cursurile de actorie pe care le am pentru copii. Ea stătea pe margine, desena ceva, și la un moment dat a zis că vrea să intre și ea în joc. A făcut cursurile câțiva ani, apoi a zis că nu mai vrea la mine la curs.
Mama nu e același lucru cu un alt profesor și atunci am trimis-o la colegul Cosmin Vijeu, care e și nepotul meu. El a făcut master în Pedagogie și a avut la curs mulți copii mici, acum a trecut și la adolescenți, are și el multe grupe. Dora se duce la cursuri de teatru, deja si-a făcut o echipă, se întâlnesc acum de dragul de a se întâlni cu preadolescenți din mai multe clase, au discuțiile lor și da, îi place.
A cochetat puțin și cu cântatul, dar îți spun cinstit că nu știu dacă va face acest lucru, pentru că… să îi deschid ușile, să o las să exerseze, să învețe abc-ul, asta este ușor, dar dacă are chemare, asta se va vedea mai târziu, probabil după ce va trece și de perioada adolescenței. Scena trebuie să te cheme. Dora are 12 ani, mai are timp. În această meserie ești cumva ales de undeva de Sus, peste capul nostru.
Da, a avut o perioadă în care și-a dorit foarte mult acest lucru, dar, știi cum e, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat și pentru ce nu mi-a dat. Am pierdut o sarcină, (după ce o aveam pe Dora) ,nu a fost să fie, nu a fost să se dezvolte până la capăt, s-a oprit la 8 săptămâni de evoluție și asta a fost. De aceea, si la îndemnul medicului, mi-am zis: mulțumește lui Dumnezeu și pentru ce ai și pentru ce nu ai!
Inițial am avut așa un gând de a adopta, apoi am fost la medic să înțelegem dacă există o problemă medicală, iar medicul, după ce ne-a făcut toate analizele amândurora, a zis “Eu aș putea să vă ajut, dacă ar fi o problemă medicală și să încercăm prin toate tehnicile pe care le cunoaștem și care au ajuns la un anumit nivel, dar nu intervin niciodată acolo unde sunt două corpuri sănătoase, care pot face copii și dacă nu vă dă Dumnezeu, înseamnă că nu e cazul deocamdată”.
De aceea sunt cu Dumnezeu înainte, pentru că fata a venit la momentul potrivit și ne-a împlinit ca familie, ca oameni, ne învață despre generația ei, noi învățăm o dată cu copilul o mulțime de lucruri noi.
Normal că tatăl. Aurelian e cu joaca, cu răsfățul, cu plimbarea, e cu vacanța, cu mersul în apă de câte ori vrea ea. La mare, de exemplu, eu nu pot să intru atunci când apa este rece, răcesc foarte repede și atunci eu tot timpul o trăgeam înapoi spunându-i că e apa rece.
Cum să fie apa rece? Ea este o rățușcă în apă și tatăl ei e tot timpul cu ea și atunci normal că el îi făcea toate poftele, pe când eu: stai, nu te-ai spălat! E timpul pentru masă! E ora de somn! Fă-ți temele! El cu poftele, eu cu regulile și atunci normal că ea se simte mai răsfățată de tată. Dar o răsfățăm diferit amândoi în mod egal, cu toate că eu impun mai mult regulile.
Cred că muncim mult împreună și ne respectăm munca. Aurelian va avea un concert foarte frumos aici, la Teatrul Național, la Sala Studio, pe data de 21 noiembrie, Iubire de NOIembrie. Va fi un concert în care el va cânta cele mai frumoase melodii ale compozitorilor români, reorchestrate fie de Andrei Tudor, fie de George Natsis și cu Orchestra Simfonică București în scenă, deci vor fi peste 50 de muzicieni în scenă. Îi invităm pe oameni la normalitate, la muzică bună, la iubire.
Am cântat de mai multe ori în concerte cu el, cred că și de Crăciun o să avem ceva împreună. Anul trecut, am scos împreună un colind, pe care el l-a cântat în urmă cu 31 de ani cu Maria Bota, iar acum l-am făcut în familie, eu cu el și Dora și a ieșit foarte frumos. Am început să cântăm împreună în “Chicago” și după aceea am mai avut parte de evenimente la care am cântat împreună.
Pentru mine a cânta alături de el înseamnă a exersa foarte mult și a fi strictă. Sunt puțin ”speriată” de cântat, nu sunt în elementul meu când cânt de aceea mă pregătesc foarte riguros, sunt în elementul meu când joc. Și atunci preferăm să vorbim și să ne împletim muncile, el cântă, eu joc, să le îmbinam cât mai bine, dar facem în așa fel încât eu să fiu mai mult responsabilă pe teatru și el mai mult responsabil pe muzică.
