Biserica îi numește pe sfinți prietenii lui Dumnezeu, fiind cei care fac voia Lui, după cum stă scris în Ioan 15.14: „voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“. Care este procesul prin care un creștin este așezat în rândul sfinților și cum decurge acesta, afli în continuare.
Dacă ai frecventat biserica sau ești o persoană religioasă, este aproape imposibil să nu fi auzit măcar în treacăt despre canonizare, un proces căruia îi dedicăm acest material. Pentru a-ți răspunde la întrebările și curiozitățile pe care le ai despre acest proces, propunem să începem prin a-l defini.
Prin canonizare se înțelege așezarea în rândul sfinților a unor creștini care au părăsit această lume, dar care au strălucit prin credință și au dus un trai care a atras proslăvirea lor către Dumnezeu. În cadrul Bisericii Ortodoxe acest proces mai este cunoscut și sub denumirea de proslăvire.
Cu alte cuvinte, canonizarea reprezintă recunoașterea și proclamarea lor solemnă ca sfinți sau bineplăcuți lui Dumnezeu. Această mărturisire este făcută public de către o Biserică Ortodoxă (sau mai multe) ori de către Biserică în întregul ei prin Sinodul (Sinoadele) Ierarhilor.
Cuvântul canonizare provine din grecescul „kanonízein“, care în traducere înseamnă a introduce în canon. Cuvântul canonizare s-a folosit destul de târziu pentru actul de instituire a cultului sfinților, el având în mod obișnuit înțelesul de reglementare sau de punere în bună rânduială a diferitelor lucrări. În rândul creștinilor, cuvântul canonizare avea înțelesul de stabilire a bunei rânduieli în viața bisericească, ceea ce se traduce prin relații bune între membrii bisericii și în special între cler și credincioși.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Deși actele de canonizare a sfinților nu au fost săvârșite într-un mod unitar din primele zile ale Bisericii până în vremea din zilele noastre, procedandu-se în chip felurit la instituirea cultului sfinților – împărțiți și ei în mai multe categorii -, ele s-au găsit totuși mereu sub supravegherea și îndrumarea cârmuirii bisericești. Aceasta, în exercițiul atribuțiilor sale, a purtat în permanență grijă să nu se săvârșească abateri de la învățătură și de la buna rânduială a Bisericii“, notează crestinortodox.ro.
Citește și: Uită de sfinţirea cu trafaletul. Biserica Ortodoxă a găsit o nouă metodă: ştampila pe pereţii casei
Robul lui Dumnezeu considerat vrednic este declarat „Sfânt“ într-o liturghie publică solemnă de canonizare, iar cultul său este extins peste tot unde există o comunitate de credincioși.
De asemenea, se stabilește și o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt, care poate coincide sau nu cu cea de la beatificare.
Recunoaşterea Sfinţilor se întemeiază pe adevăr, iubire şi har, nu pe autoritate“ – Arhim. Mihail Stanciu
În legătură cu condițiile trecerii în rândul sfinților, Biserica Ortodoxă nu a considerat să se impună reguli precise ca în Biserica Apuseană, care a stabilit respectarea unor condiții ce privesc atât trecerea unei perioade de timp, cât și săvârșirea unui număr obligatoriu de minuni.
În Răsărit, canonizarea se făcea fie imediat după trecerea la cele veșnice, prin cultul și venerarea lor de către cei care i-au cunoscut și aveau evlavie deosebită față de ei, având convingerea că aceștia mijlocesc la tronul lui Dumnezeu pentru cei din această lume, fie după o perioada de timp de la trecerea lor la Domnul, ca urmare a solicitării credincioșilor și a maturizării convingerii că aceștia sunt împreună cu sfinții“, mai arată sursa citată.
