20:07
Ion Luca Caragiale nu a fost doar un fan al literaturii, ci și un fan al femeilor, și unul chiar înrăit, am putea spune. Nu i-a fost jenă să își trădeze prietenul, pe Mihai Eminescu, și nici nu a șovăit din a-i pune coarne lui Constantin Nottara.
Literatura, vinul și femeile i-au fost călăuze în viață lui Caragiale. Era un bărbat șarmant, inteligent, educat, deținea un umor fir, foarte atrăgător, atent la fiecare amănunț și cu un sex-apeal irezistibil în fața doamnelor. Printre primele episoade de amor nebun se numără unul din 1883.
„Caragiale, în primăvara anului 1883, pregătea, în colaborare cu I.C. Negruzzi libretul comediei muzicale Hatmanul Baltag a cărei partitură fusese încredințată lui Eduard Caudella. În casa acestuia a cunoscut-o pe Fridolina, precum și pe Adela, fiică a doamnei Clara Caudella, dintr-o altă căsătorie”, stă scris în cartea „Viața lui I. L. Caragiale” semnată de criticul literar, Șerban Cioculescu.
Leopoldina Reinecke alias Fridolina, așa cum o poreclise Caragiale, l-a cucerit pe marele dramaturg. Nevoit să facă naveta des la Craiova, îșți rugase prietenii rămași la Iași să îi transmită informații despre femeia iubită: „Ce fațe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaștri, cu capul ei frizat”, îi scria Caragiale lui Petre Missir.
Numai că tânăra avea ochi doar pentru un ofițer care o ceruse în căsătorie, dar o părăsise la scurt timp. Caragiale obișnuia să trimită cu trenul de la Craiova buchete de violete pe care amicul său Missir i le ducea Fridolinei. El nutrea sincere dorințe de căsătorie cu tânăra ieșeancă, însă prietenii i-au explicat că mariajul cu Fridolina ar fi însemnat întreținerea întregii familii a acesteia, astfel că scriitorul a renunțat la dorința sa.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Un an mai târziu, a cunoscut-o pe Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”. În acea vreme, Caragiale lucra ca funcționar la Regia Monopolurilor din București. Din scurta aventură cu Maria a venit pe lume primul său copil, Mateiu, în 1885. L-a recunoscut ca fiu, însă relația dintre cei doi s-a încheiat la scurt timp după nașterea copilului.
În anul 1889, Caragiale a ajuns în postura de amant, lucru ce l-a plasat în centrul unui scandal de proporții. S-a culcat cu actrița Amelia Welner, soția lui Constantin Nottara, potrivit historia.ro. Cei doi soți jucau la Teatrul Național, al cărui director a fost pentru scurt timp Caragiale. Atras de frumusețea actriței, dramaturgul l-a ignorat complet pe soțul acesteia, astfel că partidele de amor aveau loc chiar în casa conjugală. Într-o zi, amanții au fost prinși chiar în fapt de Nottara. Întors acasă pe neașteptate dintr-un turneu, actorul a dat peste Caragiale în dormitor purtându-i papucii de casă și halatul. „Coane, am înțeles să-mi iei nevasta, dar și halatul, și papucii?!”, ar fi exclamat Nottara. Rușinosul episod s-a finalizat cu demisia lui Nottara de la Teatrul Național.
Adus de Mihai Eminescu la Junimea din Iași, Caragiale a cunoscut-o pe Veronica Micle. Între cei doi se înfiripă o relație de amor interzisă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iași și relația cu Veronica se desfășura mai mult prin intermediul scrisorilor. Pasiunea blondă a poetului a căzut în brațele lui Caragiale, fără ca iubitul rămas la București să bănuiască ceva. Însuși dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu voia să se însoare cu ea.
„Caragiale află de intențiile poetului și, cuprins prima dată de remușcare, se prezintă la Maiorescu și îi vorbește deschis asupra acestor intenții ale poetului. El îi împărtășește teama că Eminescu e în stare să comită faptul și că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulți prieteni intimi printre care și el, Caragiale”, dezvăluie cartea biografică „Tragicul destin al unui scriitor”.
Maiorescu a păstrat secretul trădării lui Caragiale până în momentul în care Mihai Eminescu a venit să-l anunțe că e pe cale să o ia de soție pe Veronica. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâșierea pe care știu că ți-o pricinuiesc, dar aceea pe care ți-ai ales-o drept tovarășă de viață nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost și a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”, i-ar fi spus Maiorescu poetului înșelat, după cum avea să scrie I. Al. Brătescu Voinești. „Canalia!” a fost cuvânt rostit de Luceafăr la adresa amicului său care i-a pus coarne.
„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumușel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacțiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile și răspunde-mi apoi dacă ți le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credință. E un om care nu poate fi altfel”, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relației.
Veronica, iertată de poet, se scuza spunând: „Am vrut să mă înșel pe mine însămi și prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorința nespusă ce aveam a te întâlni și regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie și puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ție nu voi să-ți aduc bănuieli și imputări. Așa a fost să fie, era scris, era destinat”. Caragiale n-a dezvăluit niciodată scrisorile care ar fi compromis-o pe Veronica și asta pentru a-l proteja pe Eminescu, gestul fiind interpretat ca semn de afecțiune pentru poet.
În 1888, I.L. Caragiale a cunoscut-o pe Alexandrina Burelly. Avea 36 de ani și plănuia să se însoare. După ce a văzut-o pe Alexandrina într-o seară la teatru, Caragiale s-a interesat de familia acesteia, iar a doua zi s-a prezentat în fața arhitectului Gaetano Burelly, tatăl femeii: „A doua zi dimineața, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine sună la ușa arhitectului? Caragiale îndrăgostit. «Mi-o dai, tată socrule?”, povestește Cella Delavrancea în volumul „Dintr-un secol de viață”. Cei doi s-au logodit în 1888, iar nunta a avut loc în ianuarie 1889. Alexandrina i-a rămas alături lui Caragiale până la sfârșitul vieții.
Ultima pasiune a scriitorului a fost Cella Delavrancea. A admirat-o ca adolescentă, apoi l-a fermecat ca tânără și frumoasă femeie. Talentata pianistă dădea deja concerte în afara țării, astfel că, la Berlin, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi s-a înfiripat o relație, în ciuda diferenței de vârstă. Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60. În memoriile sale, muziciana recunoaște că l-a cunoscut intim pe Nenea Iancu: „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal-abordează totul cu aceeași perfecțiune-în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ți exprim căutarea, stupefacția, gravitatea admirației mele în fața unei inteligențe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turcești, am putut să-l cunosc și să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912.
