Ion Luca Caragiale, viitorul om de teatru, s-a născut la 30 ianuarie 1852, în casa secretarului averilor bogatei mănăstiri Mărgineni, casă care se afla lângă cătunul din apropierea lăcașului bisericesc. Tatăl său, Luca Caragiale, era delegat cu rang de pitar în administrarea unui imperiu imobiliar ce includea numeroase moşii în judeţele Prahova, Teleorman, Râmnicu- Sărat, Ialomiţa, Buzău şi Brăila. Ca funcţionar cinstit, părintele său va deveni în următorii ani avocat şi, apoi, judecător la Ploieşti.
După ce tatăl s-a despărțit de prima nevastă, cântăreața și artista madam Caliopi, nu sunt documente că el s-ar fi căsătorit legal cu a doua soție. La rândul său, Caragiale afectează numele fiului său Mateiu, pe care îl are în afara căsătoriei. Era, așadar, un copil din flori, mama sa fiind Maria Constantinescu, a cărei relații dintre ea și dramaturg a durat foarte puțin. Totul s-a întâmplat cu puțin înainte de a se căsători cu Alexandrina Burelly.
Copilăria și-o petrece la Haimanale, dar școala primară o face la Ploiești, la Școala Domnească nr.1. I-a avut ca învățători pe Zaharia Antinescu și Bazil Drăgoșescu. De la acest învățător a învățat să pună virgule și să aplice regulile gramaticii cu ajutorul unei nuielușe usturătoare. În clasa a 3-a școala a fost vizitată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, iar scriitorul își amintește clar întâmplarea.
În anul școlar 1861-1862 I.L Caragiale era în clasa lui Bazil Drăgoșescu. În acest an școlar se produce un eveniment care va rămâne adânc săpat în inima viitorului dramaturg. Cuza-Vodă, într-o vizită oficială la
Ploiești, intră în clasa lui Bazil, „într-o baracă vastă, unde se țineau după metoda lankasteriană, cursurile din clasa întâia și a doua primară. Domnitorul s-a așezat pe catedră și a ascultat cuvântarea lui Bazil. Adânc emoționat, d-abia stăpânindu-și tremurătura bărbii, institutorul spune:
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]„Măria-Ta, Dumnezeu știe numai ce se petrece acuma în sufletul unui biet dascăl ca mine, venit aici din părțile românești. Rog pe Dumnezeu să Te ție sănătos și voinic pentru fericirea poporului românesc. Mintea, brațele, sângele nostru și al acestor copii sunt de-acuma închinate Neamului Român, Patriei Române, Domnului Român, Măriei Tale!”
Toți s-au ridicat în picioare, dimpreună cu domnitorul, pentru că, după norocoasa expresie a lui Caragiale, „nimeni nu mai putea sta jos-prea se ridicaseră sufletele”.
Acest fapt l-a determinat pe Caragiale să devină negustor al Bucureștiului de atunci. A intrat în afaceri constrâns de grijile financiare. Berăriile pe care le-a înființat au sfârșit în faliment. Vânzările nu aduceau profit, iar paguba a venit pentru că oferea băutura „pe caiet” și își ierta clienții rău-platnici. „Gambrinus” și „Bene Bibendi” au fost cele mai cunoscute localuri deschise de ilustrul dramaturg.
A încercat să-și câștige existența din scris, însă banii nu i-au asigurat niciodată un trai cel puțin decent. Se zice că nenea Iancu adora atmosfera din cârciumi, locuri în care mușteriii întorceau politica pe toate părțile, devenind chiar surse de inspirație pentru personajele operelor sale. Prima inaugurare a unui birt al berii s-a petrecut în 1893, avându-l ca partener pe un hotelier numit Mihalcea.
„Lucrurile mergeau prost. Cel mai statornic client era însuși Caragiale. Pe acolo dădeau tot mai des prieteni și scriitori fără parale”, scriau biografii lui, B. Jordan și Lucian Predescu.
Drept urmare, a deschis în Capitală, Berăria Academică „Bene Bibendi” situată pe strada Șelari, chiar în centrul comercial. Era anul 1864. Restaurantul a devenit rapid un punct de atracție pentru cunoscuți scriitori și jurnaliști bucureșteni. Patronul Caragiale îi servea cu șorțul de gât. Era o adevărată academie de literatură. De multe ori, întreaga consumație era gratis.
„Lasă, mă, le spunea amfitrionul, știu că nu puteți plăti. Am eu destui burtă-verzi de la care să-mi scot paguba!”, notau biografii menționați.
Pentru fantezia, bunăvoința, dar mai ales faima lui, Asociația Chelnerilor l-a ales președinte de onoare. În vara lui 1895 a pus ultimul lacăt pe ușă.
Eșecul nu l-a descurajat. Așadar, a plecat la Buzău, unde, împreună cu cumnatul său, Teodor Duțescu-Duțu, a luat în antrepriză restaurantul gării orașului. După numai câteva luni, au reapărut problemele bănești. Fiindcă avea o datorie către un podgorean, de la care împrumutase două vase de vin, nenea Iancu a ajuns în prag de proces.
Faptul s-a răspândit fulger și a ajuns la cunoștința Regelui Carol I. Acesta, discret, i-a achitat debitul. În 1896 sunt trase pentru totdeauna obloanele cârciumii.
Au urmat colaborări cu mai multe reviste literare, dar prin buzunarele lui Caragiale bătea vântul. Situația îl determină să se angajeze, în 1899, funcționar la Regia Monopolurilor Statului, ca registrator.
Trei ani mai târziu, pe fondul unei crize în administrație, postul se desființează. Ajunge din nou pe drumuri, dar nu abandonează lupta cu vicisitudinile vieții. Ghinionul îl împinge încă o dată în negustorie.
La vârsta de 51 de ani, fostul coleg de redacție cu Eminescu și Slavici se afla în plin proces de partaj pentru câștigarea unei moșteniri de pe urma mătușii Momuloaia. După o serie lungă de deliberări ale justiției, încheiată abia după ultimul an al secolului, s-a ales cu frumoasa sumă de 433.333 de lei.
Astfel, deschide, în 1901, „Berăria Cooperativă” în centrul Bucureștiului, inițial pe Calea Victoriei, ulterior mutată la parterul Hotelului Cișmigiu. Vad bun, din care spera să se căpătuiască. Botează localul „Gambrinus” și își face reclamă chiar în „Moftul român”.
În linia vremii, berăria avea mobilier din lemn masiv, cu lambriuri și stucaturi elaborate, decor inspirat de berăriile din centrul și vestul Europei. Pe lângă bere, se servea ciorbă de burtă, tuslama regală, mazăre bătută, şniţel vienez, mici, garnituri de cartofi pai, sfeclă, varză roşie, orez, cușcuș, cartofi prăjiţi tăiaţi în rondele foarte subţiri și brânzeturi. Aici cânta celebrul violonist Grigoraș Dinicu. Restul banilor i-au oferit posibilitatea să se stabilească la Berlin.
Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploiești. Tânărul Caragiale a participat la revoluția din orașul prahovean, a dezarmat un ofițer și a stat în preajma conducătorului ridicolei republici de o zi.
Se spune că fosta statuie a lui Caragiale din fața Teatrului Național, de pe strada Maria Rosetti, a fost concepută inițial de sculptorul Constantin Baraschi ca o reprezentare sculptată a lui Lenin, dar în momentul în care nu a reușit să o vândă i-a tăiat capul și l-a pus în loc pe cel al lui Caragiale.
