08:34
Se vede cu ochiul liber că Educația românilor suferă crunt și deocamdată necontenit. O altă criză. Mai bătrână decât molima-19 și cea iscată de tembelul război putinist. Vina o poartă, în mare măsură, „diriginții” ministerului de resort. Cel ce cu adevărat se numea odată al Instrucțiunii Publice. După Revoluție, au trecut pe la catedra lui oameni negativi, care au avut întotdeauna o problemă pentru orice soluție. Atunci, printr-o extensie a logicii, cum să mai dea naștere țara aceasta unor admirabile produse de vitrină?
Din ’90 încoace, nu ne-am putut bucura de lideri ai Învățământului ca purtători de figuri demne de bătut în timbre așezate cu smerenie și recunoștință în clasorul prețios al neamului. Alte conjuncturi, condiții diferite, timp comprimat. Un toptan de explicații ce respinge comparațiile cu Educația precomunistă. Profesorii de odinioară nu predau decât tabuuri în stare natur. Am avut o elită care nu și-a trădat statura prin pași mărunți, șovăială, vorbe cu absentă noimă și jumătăți de măsură. De aceea se născuse curajul discursului antagonic. Respectul nu este dat, ci se câștigă. Asta se întâmpla atunci.
„Există mulți oameni astăzi, mai ales dintre reprezentanții noilor generații, care nu simt niciun fel de handicap în lipsa lor de cultură, în mintea lor vidată intenționat și care – educați pentru un contigent obișnuit cu trăirea clipei – vor ca în școală să se dobândească nu cunoștințe, ci numai deprinderi, numai tehnici de viețuire și de supraviețuire, numai modalități de adaptare la mediu. Firește, anii au trecut și școala e obligată să țină pasul cu viața, dar nu aruncând peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii”.
Altfel spus „ce rost mai are a fi cunoscute teorema lui Pitagora, volumul sferei, Creangă și Eminescu, franceza ori spaniola, mecanisme simple și vectori, compoziții chimice, Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină”, cu dreptate afirma Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române.
Predecesori ce nu vor putea fi egalați vreodată. Din multe și oneste puncte de vedere. Ne împovărează prea multe scurtcircuitări. Nu e vorba că trebuie să uimim domni scorțoși, pomădați, în impecabilele lor costume de tweed, cu lornion și ceas aurit de buzunar, ci să mișcăm un sistem în sensul bun. Desigur, nu se poate generaliza, însă azi există înfricoșător de multe cazuri de cadre didactice fără chemare la această frumoasă branșă.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]E adevărat, mai avem învățăcei, rebeli ai prezentului, evadați din majoritate-olimpici intenaționali, winneri de concursuri mondiale cu ștaif, dar sunt deja eligibili pentru cazări definitive în Silicon Valley sau la NASA. Ei sunt puținii ambasadori români în fața cărora se înclină, scoțându-și imaginarul melon, frunțile luminate ale lumii bune.
În spatele acestor laureați, ce continuă să uimească, se află invariabil un dascăl de elită, talentat, apt să creeze și să hrănească știința unor asemenea campioni. Acesta a avut la rândul său profesori de înalt rafinament științific, care au ființat înaintea năpădirii buruienoase a comunismului. Din păcate, astfel de „dirijori” sunt chiriași-excepție ai sistemului educațional românesc, unde până și apostolatul are granițele sale.
Cu toate acestea, și unii și alții luptă încăpățânați cu acele curricule de calitate îndoielnică, în condiții precare pentru un pospai de bani căzut din acel mincinos 6% din PIB. Promis continuu și niciodată alocat. La care se adaugă re-re-reforme lipsite de tâlc judicios, programe școlare anchilozate de încărcări excesive, în căutarea geniilor mai rare ca floarea de colț și a unor tineri voit a fi transformați în enciclopedii ambulante. Se toarnă cu pâlnia informații la tonă și de cele mai multe ori inutile.
Apoi, demotivarea răspânditorilor de cunoaștere este un prag otrăvit, cu mari riscuri de a deveni irecuperabil. Bine scria cândva Guy Bedos: „Când statul nu plătește profesorii, copiii sunt cei care vor plăti”. Un popor care ține la privilegiile sale mai mult decât la principii, le va pierde pe amândouă. La urma-urmei, nu ne sugera Traian Băsescu că excesul de inteligență dăunează?
Pe tabla de culoarea catranului stau scrise cu litere de-o șchioapă titluri ca: dreptate oloagă, greșeli, abuzuri, inepții. Sunt ecuații cărora încă li se caută rădăcini real pozitive în mulțimea școlilor. Teoremele demonstrează cât, ce și cum se predă în România. Avem tot mai rari profesori dedicați cu patimă parol acestei nobile îndeletniciri, în stare să desfidă mediocritatea.
Satisfacția lor este însă platonică și rezidă în stima câștigată printre șirurile multor generații, a amintirilor admirabil împodobite cu recunoștință în sufletele miilor de elevi și studenți păstoriți întru cunoaștere.
Reforma Învățământului românesc rămâne o tentativă aproape fictivă, iar schimbările dorite, doar de ochii lumii în consonanță cu legislațiile europene, deci fără esență. De ce ne-ar mira? Adevăr grăia Cioran, când constata că ne-am găsit locul într-o „țară unde activitatea esențială este de a regreta”.
