06:41
Cei care i-au învățat pe Bucureșteni să bea cafea au fost turcii, iar turcii au învățat de la arabi. Astfel că prima mențiune documentară a unei cafenele în București apare în anul 1667, după cum afirmă profesorul Constantin C. Giurescu în “Istoria Bucureștilor”. În Târgul de Sus se afla o “cahvenea” ținută de un turc, Hamie, care avea “kahvesi”, fiind cafea cu caimac, tare de rămânea zațul în jumătate de ceașcă.
Nicolae Iorga a susținut că porumbul a apărut prima dată la Timișoara în anul 1690, și cam tot în acea vreme a ajuns și cafeaua în Romînia. Însă de cafea se bucura familia domnitorului, dar era și “tain” pentru mai marii turci veniți la București.
În plus, în Anatefterul lui Brâncoveanu s-a scris că în “7 iulie 1696 Măria sa Hanul de oaste îi dă 15 oca de cafea lui Ianachi Clucer”, din aceea parțial prăjită deoarece otomanii exportau în afara imperiului numai cafea prăjită sau parțial prăjită de frică ca cineva sî înceapă să-și facă plantație în propria curte.
La acea vreme, ghicitorii în cafea erau numiți “kahve fali”, iar vicioșii (adică dependenții) “kahve tiryakisi”. Erau tipuri de cafele pentru oboseală (yorgunluk kahvesi), pentru luat o pauză (mola kahvesi), cafea cu sare (tuzlu kahv), cafeaua pețitorilor (goruculer kahvesi) și chiar cafeaua “kahvedasului”, adică a “tovarășului” de cafea.
Tot în “Istoria Bucureștilor” aflăm că în anul 1727, în București, s-a deschis o prăvălie a lui Gheorghie cafegiul, care vindea și filigeane și zarfuri, mai precis cești și suporturi metalice pentru ele. Încă nu s-a aflat de ce Gheorghie Cafegiul era scutit de impozitul pe “fumărit” și “cămănărit”.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Această taxă pe fumărit a fost o dare percepută în Țara Românească și în Moldova, în secolul al XVII-lea, pusă pe fiecare coș de fum al caselor, “cămănăritul” reprezenând totalitatea veniturilor domniei provenite din vămi, ocne și impozite indirecte.
În 1776, Alexandru Vodă Ipsilanti zidește Casele Beilicului, pe Podul lui Șerban Vodă, pentru turcii, pașalele, emirii, mumbașirii și capigiii cari veneau să aducă Domnului ordine, înștiințări, vești bune sau vești rele de la Constantinopole. Într-aceste case, cari se aflau cam pe unde este acum podul Dâmboviței, turcii erau hrăniți pe socoteala domniei atât cât stau în capitală. (..)
Podul este ulița care, înainte de Podul Mogoșoaiei, a văzut cele mai multe alaiuri și ceremonii pe dânsa. Intrarea cu alai a Domnilor, a Doamnelor și Beizadelelor Domnului, intrarea cu alai a slăvitului firmam împărătesc, a unui Pașă mai mare, a unui elci, adică ambasador creștin singur sau cu Madama Măriei sale, toate acestea se făceau pe Podul Beilicului, pe care alergau toți bucureștenii să vadă, să admire și-apoi, cum e firea romanului, să râdă și să zeflemisească, a scris G. I. Gion în “ Istoria Bucureștilor”, potrivit b365.50.
S-a aflat ulterior faptul că toate cafenelele din București erau supravegheate de stăpânire “ca să nu se facă vorba despre domnie și despre “devlet” , deoarece în locurile cu caimac lumea bârfea domnia și veneau idei de revoluție. După 1800 în București încep să apară și cafenele mai moderne, europene, cu mese și scaune, ba chiar și cu mese de biliard. O astfel de cafenea cu biliard s-a făcut în anul 1801, lângă poarta Bisericii Domnești de la Curtea veche.
