Cristi Filipescu, toboșarul care a suferit arsuri pe 45% din corp în iadul din Colectiv: ”Doctorul mi-a zis că mor dacă beau apă”. Cât a plătit statul român pentru operațiile lui, în Belgia. EXCLUSIV

Incendiul din Club Colectiv, din fatidica noapte de 30 octombrie 2015, a furat multe vieți. 65 la număr. Iar alte zeci de persoane, prezente atunci la spectacolul trupei ”Goodbye to Gravity,”, au zăcut luni întregi pe un pat de spital, după ce au suferit arsuri cumplite, dar și intoxicații cu fum. Răniții au fost operați, consiliați, au rămas cu probleme de sănătate și cu trupurile brăzdate de cicatrice. Cristian Filipescu, toboşarul trupei ”Olympus Mons”, este unul dintre supraviețuitori. A suferit arsuri pe 40% din trup. Le mulțumește, deopotrivă, medicilor români, dar și celor belgieni, pentru recuperare, pentru că a primit o nouă șansă la viață. Acum, la șase ani de la acel incediu, care a îngrozit o țară întreagă, Cristian mai găsește puterea de a se reîntoarce în locul unde a văzut moartea cu ochii: ”M-am dus să pun o lumânare pentru prietenii mei”, ne-a declarat el, pentru impact.ro.

Impact.ro: Cristi, cum ești, din punct de vedere medical, la șase ani de la tragedia din ”Colectiv”?  Ai suferit atunci arsuri pe 45% din suprafața trupului. Cum ai depășit acel coșmar?

Dacă nu reușești să treci mai departe, dacă te gândești la tot ce e mai rău, rămâi acolo. Trebuie să-ți antrenezi creierul că vei trece peste tot. Eu mi-am dat două palme, și mi-am zis că nu e dracul chiar atât de negru. Am avut arsuri pe 40—45% din trup, pe spate, mâini, față, am expectorat multă vreme cenușă, aveam plini plămânii. Eram și eu într-o fază foarte grea, aflasem că îmi muriseră niște prieteni. Din fericire, m-a ajutat foarte mult muzica, a fost medicamentul meu primar, 24 de ore din 24. Aveam în clinica din Belgia un salon ultramodern, cu tv, radio si internet. Radioul era lăsat pe muzică nonstop. De mic îmi plăcea să adorm cu radioul deschis, să ascult muzică sau piese radiofonice. Așa adormeam și acolo, în salon, uitând de dureri…

Ai fost operat și tratat într-o clinică din străinătate, mai exact din Belgia. Cum ai fost repartizat acolo?

Da, mulți dintre pacienți arși am fost trimiși în spitalele din Israel, Germania, Olanda, Elveția, Marea Britanie, Belgia sau din Norvegia. Dar, înainte de a fi repartizați în clinicile din străinătate, au venit medici din aceste țări pentru a ne face o evaluare medicală. Ei spuneau, după ce ni se lua tensiunea sau ni se măsura oxigenul din organism: ”Pacientul x pleacă acolo, pacientul Y, dincolo, sau pacientul Z nu pleacă deloc, nu va rezista transportului”. Eu am fost repartizat în Belgia, la Bruxelles, la un Spital  Militar, împreună cu alți șapte pacienți, am fost duși cu un avion miliar. Cam trei ore a durat drumul. Eram lucid, îmi amintesc că mă durea foarte tare spatele. Cu toții am revenit acasă, după luni de spitalizare, în viață și însănătoșiți.

Te-ai recuperat bine după operațiile din Belgia? Mai ai nevoie de tratament sau de alte intervenții chirurgicale? Cât a costat spitalizarea ta și cine a plătit?

Am trecut prin mai multe operații și tratamente, am stat acolo din 7 noiembrie 2015, până la sfârșitul lunii ianuarie 2016. Acum arăt bine, mai am niște cicatrice pe față, dar le acopăr cu barba. Nu se prea mai văd, medicii belgieni m-au făcut să arăt ca nou, ca scos din fabrică și nu mai am nevoie de alte operații, de alte tratamente, m-am vindecat bine. Pentru tratamentul meu și pentru toate operațiile efectuate în Belgia, statul român a plătit în jur de 300.000 de euro. Doar o zi de spitalizare costa acolo, la spitalul militar din Bruxelles, în jur de 2.000 de euro.

Totuși, s-a vorbit și despre mulți pacienți care au murit în drum spre spitalele din alte țări. Dacă aveau o stare de sănătate precară și nu erau transportabili, de ce, totuși, au fost urcați în avioane? Cine a greșit?

Unii pacienți au încetat din viață, e adevărat, în spitalele din străinătate sau pe drum, dar nu e vina medicilor români. Ei fuseseră evaluați, aici în țară, li s-a comunicat familiilor că, în acel moment, nu erau transportabili, că exista riscul să moară pe drum, că pot interveni complicații. Dar, rudele lor erau disperate să îi trateze. Presupun, este strict părerea mea, că pacienții au plecat pe semnătura părinților sau a celor apropiați. Nu e vina nimănui…

Mâine se împlinesc șase ani de la tragedie. Cum ai reușit să te salvezi din acel iad?

Acea noapte a fost ceva cumplit, un iad. Vă spun sincer, dacă toate ușile de urgență ar fi fost deschise nu ar fi murit nimeni. În acea învălmășeală și fum, toți se îngrămădeau la ieșirea care era cam cât două uși de apartament de bloc. Mai târziu, când au mai fost deschise niște uși, s-a creat ca un fel de tiraj de centrală, a fost cumplit. Eram împins din spate de o mare de oameni, au călcat peste mine, am și leșinat, pentru câteva clipe, apoi mi-am revenit, eram la podea, nu mă mai puteam ridica. Mi-am zis însă că trebuie neapărat să scap. Cineva m-a ridicat de jos. Lumea țipa, fiecare am vrut să mai salvăm pe câte cineva de lângă noi, a fost un infern. Era cumplit, ca pe front. Te gândești să salvezi și pe altcineva, dar să te salvezi și pe tine…

Cine te-a dus la spital, după ce ai reușit să ieși din club? Cine ți-a acordat primul-ajutor?

Când am reușit să ies, m-am așezat epuizat pe o bordură, îmi amintesc că mi-era teribil de sete. Noroc că, în acel moment, a venit spre mine un medic care mi-a spus: ”Nu bea apă, dacă bei, îi poți semna sentința la moarte!”. Mi-a explicat că, inhalând acel fum toxic, care se și depusese pe trahee, riscam să împing totul mai în interior și în stomac. Am pus mâna pe telefon am sunat un prieten, m-a dus cu mașina la Spitalul de Urgență Floreasca. Săracii medici nu știau cum să ne mai împartă. M-am așezat pe podea, pe o targă, tremuram, intrasem în șoc hipotermic, mi s-a făcut o injecție…M-am mai trezit după patru zile, la Spitalul Elias, m-au ținut într-un soi de comă indusă. Mă umflasem ușor în zona gâtului, medicii s-au speriat, dar am scăpat de traheotomie (procedură chirurgicală care constă în efectuarea unei incizii pe aspectul anterior al gâtului și deschiderea unei căi respiratorii directe printr-o incizie în trahee).

Cum ai fost tratat în țară de medicii români, imediat după accident?

Eu, personal, trebuie să le mulțumesc din suflet medicilor români, pentru că au fost lângă noi ca doctori, dar și cu sufletul, ca niște părinți, chiar m-au impresionat. Dacă ei nu-mi acordau primul ajutor, la început, eram mort. În acea perioadă, de după ”Colectiv”, medicii stăteau mai mult în spitale, nu-și vedeau familiile. Fugeau un pic până acasă, ca să facă un duș sau să doarmă două ore și să ia o pastilă efervescentă de magneziu, și se întorceau în spitale, ca să ne țină pe noi în viață. Au făcut tot ce este omenește posibil, dar au fost depășiți de situație, nu au mai avut parte de așa ceva. Un medic din Belgia chiar i-a felicitat pe medicii români pentru modul în care au gestionat situația, în condițiile în care în România nu s-a mai întâmplat o tragedie de asemenea proporții.

Ai cerut despăgubiri pentru ceea ce ți s-a întâmplat în Club Colectiv? Mai găsești puterea să revii în locul unde ai văzut atâta durere?

Nu fac parte din Asociația ”Colectiv”, care a devenit o nimica toată. Din auzite, nu mai este ceea ce a fost cândva. Nu vreau despăgubiri, nu mă interesează, nu mă judec cu nimeni, nu mă constitui parte vătămată în proces. Important este că am putut merge mai departe și că mai găsesc puterea să revin acolo, ca să aprind o lumânare în amintirea celor care nu au mai avut nicio șansă și au lăsat în urmă multă durere…

Cum te descurci acum, pe plan profesional? Ai revenit la muzică, marea ta dragoste?

La întoarcerea în țară, din Belgia, am reluat repetițiile și munca de tehnician de scenă. Acum cânt alături de trupa ”Olympus Mons”. Am lansat piesa ”Prevail”, care se poate regăsi pe albumul lansat pe Bandcamp, care amintește de ceea ce s-a întâmplat pe 30 octombrie 2015. Am cântat-o deja de câteva ori…