00:36
Tudor Gheorghe, iubitul nostru actor şi trubadur a împlinit în această vară 76 de ani. Într-o perioadă cu destule dileme pentru noi toţi, Tudor Gheorghe a acceptat să răspundă întrebărilor redacţiei impact.ro, vorbind despre viaţă, timp şi timpuri, obiceiuri, dar şi despre publicul său special.
Tudor Gheorghe: De obicei nu primesc cadouri. În schimb primesc multe urări de bine, multe. Şi pentru astea mulţumesc, mai ales dacă simt că vin din inima celui care-mi face urările. Bine, mulţumesc în general oricui, dar pentru cele sincere am aşa, un fel de simpatie aparte…
Tudor Gheorghe: Nici pomeneală! Absolut niciodată nu fac asta. Niciodată! Nu ştiu a cânta decât pe scenă, sub lumina reflectoarelor, îmbrăcat aşa cum se cuvine pentru a-mi respecta publicul. Nu ştiu altfel a cânta! Nu cânt la zile de naştere, la nunţi sau botezuri, la zilele nu ştiu cărui oraş sau mă rog la evenimente de tipul ăsta. Aşa ceva nu există la mine! Pur şi simplu!
Tudor Gheorghe: Nu există aşa ceva! Iar ei, adică familia şi prietenii, ştiu asta de ani buni, aşa că o asemenea cerere nu va fi niciodată formulată. Repet, nu ştiu a cânta altfel decât pe scenă, pentru publicul meu!
Tudor Gheorghe: Nu ştiu, chiar nu ştiu! Când ne-or da voie. Deocamdată se vorbeşte despre valul patru, apoi va urma valul cinci. Cine să mai ştie câte altele…vorba poetului, ce e val, ca valul trece!
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Tudor Gheorghe: Am spus că nu ştiu când voi primi permisiunea de a-mi relua o serie de spectacole, nu că nu am nimic pregătit. Am patru, poate chiar cinci spectacole noi sau aproape noi. În primul rând vom relua spectacolul pe care pandemia ne-a forţat anul trecut, în martie, să-l întrerupem.
Aşadar, vom merge iar cu ”Risipitorul de frumuseţi”, partea I. Va urma ”Risipitorul de frumuseţi”, partea a II-a, spectacolul dedicat valsurilor, iar apoi cel cu ”Tangouri célèbre din Bucureştiul de alătădată”…
Tudor Gheorghe: Cei care vin la spectacolele mele. Am mai încercat aşa ceva, cu ceva ani în urmă. Muzica care sedusese Bucureştiul acum 80 – 90 de ani, poate chiar mai bine. Muzica unui Cristi Botez sau a unui Cristian Vasile. Cine a mai fost la muzica spectacolului ”Cavalerii felinarelor târzii” ştie despre ce vorbesc. E vorba despre un alt Bucureşti, unul din care lipsesc mârlănia şi prostul-gust.
Tudor Gheorghe: Într-un fel, aveţi dreptate! Pe vremuri, lăutarii cântau o melodie lungă care putea dura şi o jumătate de oră. Iar lumea nu se plictisea. Îi ascultau ca vrăjiţi. Lucrurile s-au schimbat, aşa că am mai schimbat şi eu câte ceva. Spectacolele mele durează cam o oră şi 45 de minute, fără pauză. Iar lumea are încă răbdare.
Dar, am avut şi eu parte de episoade aparte. Spre exemplu, o dată am avut surpriza să constat că o doamnă aşezată chiar în primul rând la un spectacol de-al meu începuse să se uite mai mult la ecranul propriului telefon decât la spectacol.
La prima întrerupere nu am rezistat şi am întrebat-o direct: ”Doamnă dragă, dacă tot ţi-ai cumpărat bilet, nu e mai bine să ne priveşti cântând decât să faci altceva sau să-şi citeşti nu ştiu ce mesaj primit pe telefon?”.
Tudor Gheorghe: Nu! Dar tot de la un asemenea spectacol am primit şi cea mai frumoasă confirmare a faptului că ceea ce fac e pe placul multora şi că am reuşit să stabilesc o relaţie anume cu publicul. D-aia îl şi numesc publicul meu. Şi acum veţi înţelege şi de ce fac asta!
După fiecare spectacol, mă retrag la cabină şi mă schimb. Dar apoi, cam după un sfert de oră sau 20 de minute mă întorc în sala unde am concertat. Sală care e goală, dar care păstrează ceva încă din magia pe care am construit-o împreună, solist, orchestră şi public.
O dată eram la Sala Palatului şi am revenit, după obiceiul meu în sala goală. Una dintre femeile de serviciu m-a văzut şi a venit să-mi spună ceva: ”Aş vrea să vă rog ceva, dacă se poate”, a început ea dialogul. Eu am crezut că va fi cine ştie ce rugăminte, dintr-acelea pe care lumea le obişnuieşte, dar ea a adăugat repede, ca şi cum s-ar fi fâstâcit într-un fel de ceea ce urma să-mi spună. ”Veniţi şi cântaţi mai des aici, la noi, la Sala Palatului!”.
Mirat, i-am spus ceva despre programul meu aglomerat. Ea a continuat, spunându-mi doar atât: ”Nu doar că vrăjiţi lumea, dar după concertele dumneavoastră noi nu trebuie să facem curat!”. Aşa e publicul meu, special, nu lasă după el coji de seminţe, sticle goale, şerveţele folosite. Ş-atunci, cum să nu-l iubeşti şi să nu-l preţuieşti?!
