19:35
Pășește agale pe bulevard, pe Magheru, cu pași mărunți și ochii mijiți de după lentilele groase ale ochelarilor. Trage ușor, abia imperceptibil un picior, cu grijă. Astă vară, un diabet păcătos i-a făcut pe medici să-i taie degetul mare de la piciorul stâng. Vine dinspre Romană și se oprește la buticul de lângă fostul cinematograf Patria, unde se întâlnește, la „una mica”, cu amicii din zonă. Cu Nicu, Dinu și cine se mai nimerește în zonă. Pedro, boschetarul fără casă dar cu patalama de revoluționar, căruia reporterul IMPACT.RO i-a făcut epitaful într-un mare reportaj, lipsește, iată, la apel. Personajul, aparent un anonim, un om pierdut în realitatea cenușie, este nea Radu, după cum mai toată lumea îi zice. Radu Bârcă, născut pe 22 ianuarie, în anul de grație 1950. Cel mai longeviv proiecționist de cinematograf, încă în viață. Dumnezeu să-i deie sănătate și încă ani printre cei vii și vioi de pe Magheru.
I-am tot dat târcoale ca să scriu despre viața lui, dar nea Radu, altminteri bun tovarăș de o bere, o cafea, un pepsi clasic sau un mic vin demisec, s-a tot codit, s-a tot ferit. „Băi, Cristi”, îmi tot spunea. „Băi, nu vreau să mi-i pun pe ăștia în cap!”. „Pe cine, bre, nea Radu?”, zice reporterul.
„Păi, pe ăștia de la România Film”. Râd cu poftă și îi zic: „Nea Radule! România Film s-a desființat demult! Lasă-i în plata Domnului, că nu ne luăm de ei și oricum nu ar avea ce să-ți facă”. Nea Radu se lasă convins. Se scarpină cu două degete în părul puțin de pe cap și zice: „Ai dreptate! Unii au și crăpat între timp. Hai să-ți povestesc!”.
Nea Radu are, așadar 72 de ani, curând, va împlini 73. În ianuarie. Bucureștean get-beget, s-a lăsat de școală la 15 ani. „Nu mi-a plăcut școala neam!”, zice cu obidă. „Bleeah!”, face, când vorbește despre asta.
„Am făcut de două ori clasa a cincea, și apoi am mai stat doi ani într-a șasea. Păi, mai era puțin și plecam în armată direct din generală! Atunci am zis, că nu-i de mine cartea și m-am lăsat. La 15 ani, cum-necum, un prieten, care ședea cu mine în bloc, mi-a zis „Hai,bă, să te duc să vezi și tu cum e o camera de proiecție!”. Eu chiar eram curios să aflu cum naiba ajung imaginile alea pe ecran. Și m-a dus să la Grădina Buzești, cinematograf în aer liber, chiar pe calea Buzești, pe lângă Piața Matache. M-am dus ca muncitor necalificat.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Nu eram angajat cu Carte de muncă. Îmi dădeau ăia bani. Căram pietriș cu roaba, pentru grădină, că era pietriș pe jos. Bine, mă lăsau și în camera de proiecție, mă uitam la toate aparatele alea, dar nu puneam mâna pe ele. Eram, cum am zis, necalificat. Munceam cu cârca. Căram, duceam, aduceam fel și fel. Aranjam băncile lungi, dar nu singur, că erau grele. Erau șiruri de câte opt scaune. Și am ținut-o așa vreun an jumate.
Abia în 1967, când aveam deja 17 ani, m-am angajat cu acte. La Buzești, desigur. Atunci am început să am acces la aparatele de proiecție, să pun mâna pe le, să mi se arate ce e una, ce e alta. Acolo am început să învăț meserie, o meserie frumoasă, dar grea. Am început să deslușesc tainele aparatului de proiecție. Era un T1, Tehnocin făcut de IOR. Erau aparate bune, până să apară alea cu halogen.
Din ’50 până în anii ’70, IOR a scos seria de Tehnocin de la T1 la T8. T4 a fost cel mai bun aparat, ca să știi. Ei bine, înainte se făceau proiecții cu aparate nemțești, foarte bune și alea. Problema la astea din seria Tehnocin era că funcționau, cum să zic, conectate la un redresor care duceau tensiunea până la 30 de mii de Volți. Și erau acolo și niște baloane, care și acum, în stare de nefuncționare, și mai sunt două din astea la Scala, încuiate pe acolo, care au o presiune de 10 atmosfere!
Iar în stare de funcționare erau până la 30 de atmosfere! Gândește-te că un pneu de autobuz are 7 atmosfere! Păi dacă exploda un balon din ăla, mureai. Au fost cazuri, nu în București, când oameni au rămas pur și simplu, fără mâini”. Mie îmi era frică să mă ating de baloanele alea. Veneau specialiști cu combinezoane de protecție profesionale când interveneau la ele”.
Nea Radu a stat la Grădina Buzești până în 1970. Făcuse deja 20 de ani. A fost mutat de întreprindere la Cinema Melodia, pe șoseaua Ștefan cel Mare, la intersecția de la Lizeanu. Până pe 10 octombrie când a fost luat la armată.
”M-au încorporat la o unitate de lângă Murfatlar, în Dobrogea. Era o unitate de Intendență. A fost și rău și bine”, zice nea Radu. „Am cărat vagoane de lăzi de marmeladă. Aia care se dădea la „supliment”, gustarea de la ora 10.00 din ciclurile de militărie în termen. I se zicea, țin minte, „șunca tineretului”. Așa îi zicea la marmeladă. Era compactă, în lădițe de lemn, și se tăia cu cuțitul felii.
„Când am terminat armata, m-am întors la locul de muncă. Așa era pe atunci. Ți se păstra postul când plecai militar. M-am întors la Melodia, dar în scurt timp mi-au dat transferul la Cinema Pacea, în Militari, spre capătul cartierului. După care, ca să spun tot traseul, așa pe scurt, am venit, în sfârșit, în Centru. Pe bulevardul „6 Martie”, actualul „Regina Elisabeta”, era, pe vremea ai șapte cinematografe. Toate pe un segment de doar vreo 300 de metri. De la Casa Centrală a Armatei până jos, la Gambrinus, vestita berărie.
M-am transferat la Cinema Festival. Eram operator de tură. Am stat puțin, căci m-am aranjat să merg la Capitol, care era mai special, mai de lume bună. În rest era bagabonțeală. Păi câte am văzut eu în cinematografe. De tot felul. De la scandaluri și bătăi pe locuri, că se mai întâmpla ca fetele de la bilete, de oboseală, să mai dubleze locurile, până la babardeală pe rândurile de sus, din fundul sălii. Noi nu vedeam din camera de proiecție, doar primele 4-5 rânduri erau vizibile, dar se știa. Se auzea. Veneau amorezii la filme proaste, la ore de prânz, când sălile erau mai toate libere, și zguduiau băncile pe-acolo. Mai lăsau și mizerie. Năclăiau, să mă scuzi, tapițeria, de înjurau fetele care făceau curat.(…)
Da’ las’ că nu le plâng! Ale naibii, când se termina filmul, toate dădeau năvală printre rânduri. Găseau bani, umbrele, fel și fel. Pachete cu țigări. Și după ’98, telefoane. Am găsit și eu unul. L-am păstrat, că nu eram prost. Ce ziceam? Aa! De gagicile care făceau curat în sală. Până ajungeam eu de sus, astea curățau tot. Ce le mai suduiam! Uite, îți dau o poză cu una din gagici. Era frumoasă, dar bine că nu m-am băgat cu ea. Că dracul mă lua!”.
Și râde, nea Radu. Râde cu poftă, căci a avut viață plină și frumoasă. A făcut o meserie care i se potrivea. Și tot spune: „Era meserie frumoasă, dar grea!”. Și râde iar.
A stat, nea Radu, 15 ani la Cinema Capitol. Ani mulți, ani frumoși. Apoi s-a transferat al Cinema Scala. Pe Magheru numărul 2, care în acei ani, se numea bulevardul Tache Ionescu. Trecea tramvaiul 5 pe-acolo. Și tot mai puțini sunt cei care au prins acele vremuri.
Așa cum se vede și într-o fotografie pe care a ținut să mi-o dea spre publicare. 27 de ani a lucrat omul nostru la Scala. 27 de ani, până la pensionare, fapt petrecut în 2015.
Am stat de vorbă pe îndelete într-un bistro de pe lângă Grădina Icoanei. La doi pași de unde locuiește nea Radu. Chiar pe Jules Michelet, strada pe care se află Ambasada Marii Britanii, de dă, dinspre Dionisie Lupu, spre Magheru. Am pus pe masă niște mici, un muștar, „o sare”. O pâine moale. „Cristi”, îmi zice franc, întru amiciția de ani de zile dintre noi, „o să iau ceva moale, că nu mai am dinți”. Nea Radu a fost băiat chipeș, la viața lui. Slăbuț, cu față de actor rus, sau de neam cu Gagarin. Era subțirel, mai că ca s-ar fi putut strecura prin perforațiile peliculei. Și nu degeaba am pomenit de peliculă. Aici era esența meseriei de proiecționist. Munca special cu rolele de film , cu sutele de metri de peliculă, care, derulate prin aparatul magic, trebuia să meargă șnur, cu viteză constantă, fără să sară de pe mecanisme, de pe „dinții” care dirijau șarpele lucios. Totul ca să ducă magia pe ecranul alb, să pună cadrele peliculei în rulajul ce crea iluzia mișcării spre desfătarea oamenilor, avizi de evadare din viața lor anostă în alta, mult mai frumoasă, atractivă și mai incitantă decât ceea ce trăiau ei. Mai ales în perioada comunistă.
„Câte am să-ți spun despre miile de kilometri de peliculă care mi-au trecut prin mâini”, spune și oftează în același timp nea Radu.
„Cea mai mare grijă o aveam să nu se rupă filmul în timpul peliculei. În secunda doi, dacă se întâmpla asta, începeau huiduielile și înjurăturile în sală. Trebuia să te miști repede, ca să nu te trezești cu spectatorii nervoși la ușa camerei. Pe atunci nu era cu bodyguarzi, cu paznici. Cel mult venea Miliția, dacă ieșea cafteală. Așa că scoteai filmul de pe mecanism, și te puneai pe lipit. Răzuiai ambele fețe, și partea mată, și aia lucioasă, le potriveai bine și le lipeai cu acetonă. Se usca în câteva secunde, apoi făceai proba la tragere. Trebuia să țină, ca să nu se rupă iar. Că dacă se rupea, fugea filmul prin aparat de nu-l mai scotea nici dracu’”.
Radu Bârcă cel mai în vîrstă și longeviv, după cum am spus încă de la început, „proiecționist de cinema”, fix așa cum scria pe Cartea lui de muncă, a uitat de reticența sa inițială de a-și povesti viața, cea profesională, în principal. Mai ciugulește dintr-un mic, mai întinde un cartof prăjit în farfurioara cu muștar și soarbe vădit satisfăcut din berea nu prea rece. Asta după ce, la început s-a delectat cu o vodcă mică.
„Așa ca să-mi deschidă pofta de mici, cum se zice”, după cum a ținut să precizeze. S-a bine dispus și pare că ar vrea să vorbească ore întregi. Încerc să-l țin pe un curs concis.
„Stai să-ți zic pe aia cu filmul „ La nord prin nord-vest”. Mare film. Bun, bun de tot. Al lui Hitchcock. Venise lumea buluc. Film de 400 de metri de peliculă. Apăruse aia de celuloid, care nu mai lua foc ca aia de plastic. Deși asta era mai puțin rezistentă la tragere. Se rupea mai ușor. Stai așa, să reiau. Nu știu cum, că nu a verificat nimeni, filmul a venit cu finalul tăiat. Lipsea un metru de peliculă. Merge, deci, rola, și filmul ajunge la ultima scenă cu ăla care se ține cu mâna de marginea prăpastiei, atârnând în gol, și cu ailaltă mână o ținea pe gagică, de atârna și aia mai jos. Ce să mai! Tensiune mare”. În treacăt fie spus, este vorba despre scena de pe muntele Rushmore, unde sunt sculptate uriașele figure a patru președinți americani, scenă în care Cary Grant, actorul principal, în rolul lui Roger Thornhill, o ține de mână, deasupra hăului pe Eva Marie Saint, actrița care interpreta rolul Evei.
Așadar, tensiune în film, tensiune și în evocarea lui nea Radu. „Și când toată lumea aștepta cu ochii beliți să vadă cum se termină scena, se termină brusc filmul. Aooleu! Ce huiduieli, înjurături. Urlau ăia aruncau cu ce găseau în ecran. Apoi au dat buzna sus la mine. Că să le dau banii de bilete înapoi. Costase biletul 6 lei. Față de 2 sau 4 lei normal. A fost iureș mare. A venit Miliția, atunci”.
Nea Radu a cam obosit povestind. Amuțește brusc și tăvălește tacticos ultimul mic prin pata de muștar. Termină și ultima îmbucătură și își înmoaie mulțumit buzele în spuma rece a berii. „Câte am să-ți spun”, zice și oftează, dându-mi de înțeles însă că nu mai poate continua. Apoi, fără nicio legătură, cine știe cum i-o fi venit în minte, îmi spune: „N-am nepoți. Am trei fete, dar niciuna nu e măritată. Am făcut numai fete. Chiar mi-a zis și doctorul Băi, Radule! Tu faci numai fete?”. Și chicotește. Atât. Nu așteaptă niciun comentariu.
Cam acesta a fost periplul acestui inedit și fascinant, unic personaj bucureștean, prin cinematografele Bucureștiului verme de 50 de ani. O jumătate de secol petrecută în 6 cinematografe, atât pe vremea lui Ceaușescu, cât și în cea a șirului vremelnic marcat de alte nume de șefi ai statului.
”Ne vedem mâine la butic(buticul de la patria, la „una mica”, n.r.), Cristi. „”Da, nea Radule”, îi zic. Și îi mai arunc o vorbă râzând. „Poate mergem să vedem un film!”. ”Ei pe naiba! Nu mergem la niciun film. Le-am văzut pe toate!”. Și se pierde în orizontul îngust al străzii Pictor Arthur Verona, spre Magheru, încolo.
