19:11
Una dintre frumoasele părți ce constituie națiunea noastră este cea a machedonilor sau aromânilor, cum mai este cunoscută. Așezați din străvechi vremuri în Dobrogea, armânii, ca denumire, se referă la poporul vorbitor de limbă vlahă din sud-vestul Peninsulei Balcanice, cunoscut și sub numele de macedo-vlahi, români din sud, vlahi pindeni, vlahi transdanubieni, cuțovlahi.
Definiția este dată de Gustav Weigand în cartea sa “Armânii” publicată la Leipzig, în 1875, și se referă la oamenii ce alcătuiesc această minoritate națională și nu numai. Un semn distinctiv, comun al armânilor prin care îi recunoști cel mai ușor ca atare este acela că “au ochii așezați adânc”.
Nu au niciodată expresia stupidă, lipsită de farmec personal, întâlnită atât de des printre țăranii slavi, ci una ageră, de hotărâre, de cutezanță și de chibzuință, dar și de șiretenie, pătrunzătoare, cu care te fulgeră când vă aflați față în față.
Machedonii gesticulează în general cu pasiune, nu atât de mult ca grecii, însă mai mult decât bulgarii, albanezii și turcii. Vorbirea le este cu voce răsunătoare până la mari depărtări, iar mușchii feței se mișcă vioi. Înclinarea capului încet în jos și în același timp ridicarea sprâncenelor înseamnă că neagă. Când scutură lent capul, aprobă, gesturi pe care le au în comun cu restul popoarelor balcanice.
Ca și invitația de a veni mai aproape, făcută cu palma întoarsă de la corp. O stranie mișcare a mâinii este semnul pentru “absolut nimic”. Se apasă cu marginea unghiei de la degetul mare al mâinii drepte șirul dinților de sus și apoi se lasă cu un pocnet specific.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Un costum național generalizat, identic, este de găsit foarte rar la machedoni, îmbrăcămintea fiind influențată de ținut și de stirpe, însă se poate discuta despre un port armânesc când avem în vedere populația păstorilor. Cei care, ca oameni de afaceri stau mai mult timp departe de ținutul de origine, preiau din considerente de business și portul străin pe care îl păstrează apoi când se întorc în patria lor. Comercianții de succes au trecut la haine moderne.
Tot ceea ce poartă păstorul machedon pe corp, cu excepția acoperământului pentru cap, este fabricat în casă. Femeile și fetele, când nu au altceva de făcut, iau furca de tors și fusul, prelucrând caierul de lână, bumbac și in. Albitul, vopsitul și țesutul firului sunt făcute de către femei. Cămașa este rareori numai din in pur, de cele mai multe ori amestecat cu bumbac.
La bărbați, cămașa ajunge până la genunchi, iar la femei încă mai jos. Este închisă printr-un guler ce are o broderie. Peste ea se poartă o vestă (gimăndane) din lână ori bumbac sau ilic (yilechie), cu părțile de pe piept petrecute una peste alta, deseori ornamentată cu găitane. Deasupra vine țipana, întotdeauna albă, o manta deschisă fără mâneci, ce ajunge până la genunchi.
Aceste piese de îmbrăcăminte sunt strânse cu un brâu lung, dintr-o stofă roșie, albă sau albastră, uneori fiind din mătase. Ca piesă vestimentară exterioară, bărbatul are o manta grea de lână (sarică), închisă strâmt în talie, cu partea de jos umflată larg și plisată. Este confecționată din blană de capră și constituie un bun înveliș pentru păstorii nevoiți să înnopteze sub cerul liber.
Picioarele sunt încălțate cu ciorapi (pârpodz) și cu pantofi din piele de culoare neagră. În prezent, stofele țesute de ei înșiși sunt tot mai des înlocuite de mărfuri de fabrică: basmale, batiste, șorțuri și cămăși. Ar mai fi de remarcat că în timpurile de odinioară portul alcătuit din lână albă era mult mai răspândit decât în ziua de azi.
Cele mai multe sunt zidite din piatră de carieră. Colțurile, cadrele ușilor și ferestrelor, din piatră cioplită. Au 2,3 nivele, adeseori prevăzute cu balcon. Se construiesc în limita locului pe pante, mai degrabă la înălțime, decât jos în adâncul văii. Forma planului este în majoritate pătrată, iar acoperișul din plăci grele de ardezie, prezintă forma unei mici piramide.
Cu cât localitățile sunt așezate mai sus, cu atât zidurile sunt mai groase, ferestrele mai mici și prevăzute frecvent cu grilaje și obloane din lemn. Rareori există mese înalte, scaune și oglindă, dar trebuie spus că femeile, gospodine desăvârșite, întrețin cu o mare pedanterie curățenia locuinței.
Podeaua pardosită este întotdeauna lustruită, strălucitoare, peste care sunt așezate frumoase covoare. Li se adaugă broderii în unghere și perdele ce împodobesc camera. Intrarea într-o casă a machedonilor se face aproape întotdeauna pe o scară liberă, care duce într-un hol spațios cu rol de cameră de zi.
La parter se află bucătăria, iatacul femeilor, camera de iarnă și cămara de provizii. Rareori locuiește într-o casă mai mult de o familie, deoarece toți trebuie să fie înrudiți. La etaj, sunt odăile pentru oaspeți, de dormit pe timpul verii și cea bună. De asemenea, aceea pentru alimente.
Potrivit lucrării/platformei “Cultură și tradiție în Balcani”, unul din cele mai importante momente ale vieții este întemeierea unei familii. Primul pas e pețitul. Viitorul mire primește în dar o pereche de pantofi. După punerea de acord a celor două familii, are loc logodna mică (bâșearea). Astfel, părintele flăcăului se duce la casa fetei împreună cu pretendentul la mâna fetei. Se bea țuică, iar tânăra sărută mâna viitorului socru. Acesta îi înmânează un ban, semn că logodna a avut loc.
Se stabilesc datele logodnei și nunții. La logodnă (isozmâta) vine un număr de persoane fără soț din partea băiatului, ce aduc cadouri și “semnulu”, un ban de aur sau o bijuterie cusută pe un batic alb sau roșu împăturit în patru. Se închină un pahar de țuică cu brațele încrucișate, după care urmează petrecerea în sine. Pentru nuntă, acasă la fată, se aranjează zestrea. Cu o duminică înaintea nunții, soacra mică invită domnișoarele de onoare (suratele), de obicei rude apropiate ale viitoarei mirese și neapărat într-un număr impar.
Dincolo, în casa mirelui, se pregătesc cavalerii de onoare să-l bărbierească pe acesta. Nașul mare deține un rol foarte important. El conduce întreaga nuntă și este dus la casa viitorului soț cu alai. Duminică, întreaga suită merge la casa fetei. Sunt poftiți înăuntru. După ospăț se face o horă mare la care participă toată lumea, în frunte cu principalele personaje ale evenimentului: miri, nași, cuscri.
Atunci când mireasa este dusă la casa mirelui, primul lucru pe care îl face este să sărute un băiețel, după care aruncă un măr roșu în care este înfipt un ban. Cel care îl prinde îl taie felii și îl împarte.
Semnul începerii nunții este dat de către naș. El descoase hlambura, în realitate o pânză albă frumos împodobită cu un băț cu semnul crucii în vârf. După care pune trei mere pe ea. Predă pânza soacrei mari, iar cele trei fructe sunt împărțite celor prezenți.
Nașului i se poate pregăti o surpriză. Un copil dintre rudele miresei fură hlambura și o ascunde. “Șeful” nunții este nevoit să o ceară în schimbul unei sume de bani, pentru că o nuntă nu se poate desfășura fără această hlambură.
Am surprins succint o parte dintre tradițiile acestei frumoase părți a poporului nostru. Oameni gospodari, muncitori, cinstiți, care împodobesc admirabila Dobroge, cu existența lor aparte și seculară.
