Top minciuni grave din istorie. Una dintre ele continuă să provoace milioane de decese la nivel mondial

Minciunile nu sunt egale din punct de vedere al amplitudinii, dar, mai ales, al efectelor propagate. Însă, rămâne faptul reprobabil de a folosi falsul cu bună știință, care nu e altceva decât o infracțiune împotriva moralității. Până și voința de verificare a datelor, faptelor și spuselor este un fenomen, altfel normal, dar prea des trecut cu vederea. Unele minciuni memorabile au fost spectaculos expuse, chiar dacă au provocat relativ puțin rău.

Cele mai grave minciuni din istorie

De exemplu, să ne amintim de afirmația președintelui american Richard Nixon că „nimeni din personalul Casei Albe nu a fost implicat” în scandalul politic de răsunet numit afacerea Watergate de la sfârșitul lui august 1972 sau la afirmația președintelui Bill Clinton, cel ce nega vehement întâmplarea din Biroul Oval având-o ca protagonistă pe Monica Lewinski, în februarie 1998: „Nu am avut relații sexuale cu acea femeie”. Există minciuni de-a dreptul grosiere, provocatoare de pagube cu impact pe măsură. Înșelăciuni teribile care au fost responsabile direct de suferințe nespuse și, în unele cazuri, de milioane de morți.

Iată minciuni care au avut consecințe grave, pe scară largă, pe termen lung. Fără îndoială, există multe alte născociri malefic uitate sau trecute cu vederea.

“În mediul de reglementare actual, este practic imposibil să încalci regulile”

Asta a afirmat Bernie Madoff în anul 2007, într o conferință având ca temă practicile bancare ilegale de pe celebra Wall Street. Chiar în timp ce vorbea, punea în operă cea mai mare schemă Ponzi din istorie. În anul următor, cel al prăbușirii jocului piramidal, s-a dovedit că acest consilier de investiții a înșelat 4.800 de clienți cu un total de 18 miliarde de dolari. Rezultat: După ce a mărturisit că gestionarea activelor firmei sale a fost „o mare minciună”. Drept urmare, au urmar arestarea, judecarea și condamnarea la 150 de ani de închisoare. Ulterior, doar 11 miliarde de dolari din cele 18 au fost recuperate și restituite victimelor lui Madoff.

„Nu există nicio îndoială că Saddam Hussein are acum arme de distrugere în masă”

După gravul episod 9/11, Statele Unite au ripostat, invocând imediat terorismul cu punct de plecare Afganistan. Foarte mulți oameni de rang înalt din administrația Bush erau convinși că dictatura lui Saddam Hussein în Irak nu era o simplă conspirație cu Al Qaeda, ci construia și deținea arme de distrugere în masă pentru a le folosi împotriva superputerii americane, ilustrat în citatul de mai sus al fostului vicepreședinte, Dick Cheney.

În pofida faptului că nu exista nicio probă credibilă că acest lucru este adevărat. Ca dovadă, majoritatea serviciilor de informații și inspecțiilor desfășurate la sol nu au putut proba că există asemenea temute arme de distrugere. Totuși, administrația George W Bush a ales să-și stabilească motivele pentru a intra în război pe suportul informațiilor oferite de un irakian poreclit „Curveball”, precum și pe documente care arătau că Irakul a obținut o cantitate mare de uraniu în scopul fabricării unei bombe nucleare. Informatorul a fost curând discreditat, iar documentele cu uraniu s-au descoperit ca fiind falsuri evidente, însă roțile mecanismului de pedepsire erau deja în mișcare.

În 2002, președintele Bush a spus țării că Saddam nu numai că are suficienți agenți chimici și biologici mortali, ci că a și construit și ogive atomice. Astfel, în 2003, Statele Unite au lansat războiul împotriva Irakului. Nu este clar cine știa că dovezile sunt false sau când s-a aflat asta. Oricum, costul financiar și cel uman au fost uriașe.

Consecința: Mii de americani și sute de mii, de irakieni au murit într-un război care a durat opt ani și a costat 2,4 trilioane de dolari. Generalul Colin Powell, cel care a condus expediția militară soldată cu așteptata înfrângere a Irakului de către SUA în Războiul din Golf din 1991, și-a expus mai târziu regretul și a denunțat cu amărăciune într-un propriu discurs din 2003, în calitate de ambasador al ONU, acea invazie a trupelor militare de sub comanda lui Bush. America și lumea întreagă încă trăiesc sub semnul acelui nedrept război.

„Fumatul nu creează o dependență mai mare decât cafeaua și ceaiul”

Ani de zile, industria mondială a tutunului i-a asigurat pe clienți că țigările nu erau nici nesănătoase și nici nu creau dependență. Producătorii de țigarete „Old Gold” au susținut că este un fals mit inventat. În 1994, James W. Johnston, CEO al R.J. Reynolds, a declarat în fața unei comisii a Congresului, „Fumatul nu creează mai multă dependență decât cafeaua și ceaiul ”.

Realitatea, este, desigur, cu totul alta. Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor estimează că 480.000 de americani mor în fiecare an din cauza fumatului.

Efectul: În 1998, cele mai mari patru companii de tutun au ajuns la o înțelegere cu 46 de state pentru a plăti 206 miliarde de dolari în 25 de ani pentru a ajuta la acoperirea costurilor medicale ale bolilor provocate de tutunul inspirat.

„Știm că Dreyfus este vinovat de trădare pentru că a făcut ca totul să dispară’”

În 1894, ofițerii de informații militare francezi au aflat că germanii primeau informații secrete despre noua lor artilerie. După ce au trecut în revistă posibilii suspecți din Statul Major, aceștia l-au acuzat pe Lt. Col. Alfred Dreyfus. Principala lui particularitate pentru a fi suspect era credința sa evreiască. A fost judecat de un tribunal militar, găsit vinovat, deposedat de grad și trimis în exil permanent pe Insula Diavolului, în largul coastelor Americii de Sud.

Oficialii militari de rang înalt fuseseră hotărâți să-I atribuie vina lui Dreyfus. Ei le-au furnizat în secret judecătorilor probe inventate în întregime. Și faptul că nu a existat absolut nimic care să-l implice în acuzație a fost, de fapt, folosit împotriva lui. Dovada vinovăției, a spus un ofițer, a fost aceea că „Dreyfus a făcut ca totul să dispară”. În 1896, noi probe au indicat că trădătorul era de fapt un alt ofițer căruia i s-a permis să fugă din țară. Ani de zile, armata a ignorat protestul public împotriva condamnării lui Dreyfus. În cele din urmă, a cedat presiunii și i s-a deschis un nou dosar, care nu a făcut altceva decât să-l condamne din nou pe Dreyfus.

Rezultat: Minciuna a făcut mai mult decât să condamne un om nevinovat. A împărțit țara în clase sociale, grupe de vârstă și partide politice. Chiar și după ce lui Dreyfus i-a fost acceptată grațierea, în 1906, în loc să se întoarcă pe Insula Diavolului, cazul a continuat să divizeze Franța, iar această lipsă de unitate i-a slăbit considerabil capacitatea de a se apăra în ambele războaie mondiale. Armata franceză l-a proclamat în cele din urmă pe Dreyfus nevinovat, în 1995. (sursa: saturdayeveningpost.com)