REPORTAJ. Atenție, se închid ușile, încrucișăm mănușile. S-a pensionat cel mai vechi mecanic de la metrou. 40 de ani în subteran, o viață lângă ringul de box

Cătălin Mureșanu 13.11.2020, 19:22
REPORTAJ. Atenție, se închid ușile, încrucișăm mănușile. S-a pensionat cel mai vechi mecanic de la metrou. 40 de ani în subteran, o viață lângă ringul de box

La data de 16 noiembrie 1979 a fost dat în folosință primul tronson de metrou din Capitală. Ciotul magistralei 1 se întindea între Semănătoarea și Timpuri Noi. De atunci, metroul a scos din intestinele Bucureștiului povești de dragoste, despărțiri, sinucideri sau doar tentative și povești de viață în care eroii sunt loviți, lovesc, cad, se ridică și, la final, pleacă. Pe picioarele lor sau cu ele înainte. Din prima categorie face parte Virgil Bazar, mecanic și antrenor de box. Rămâne cu pensia și cu ceva ce dreptunghiul plastifiat din portofel nu are cum să aducă: experiența și satisfacția că a făcut câteva generații de ”oameni”.

Povestea lui Virgil Bazar, cel mai vechi mecanic al ”trenului galben fără cai”. La cât începea ziua de lucru la metrou

La capătul de linie al lunii octombrie, după 37 de ani în vârful trenului de metrou, Virgil Bazar (65 de ani), mecanic și antrenor de box, a închis, pentru ultima oară, ușile. În 1983 a ajuns în subteran și, de atunci, a strunit „trenul galben fără cai” prin bezna tunelului.  „În 1983 am ajuns la metrou. N-am avut nicio problemă de singuranța circulației. Am fost mecanic-ajutor de locomotivă la calea ferată, apoi mecanic și, din 1983, am trecut la metrou. Pe 1 noiembrie m-am pensionat. Sunt cel mai vechi mecanic de la metrou, am 65 de ani în buletin, 62 în cartea de muncă cu tot cu sporuri, aproape 40 de ani în capul trenului de metrou, cu tunelul în piept și, acum, cu prima pensie în buzunar”. Să fie lungă cât magistrala galbenă!

Povestea unei zile în care, mereu, urmează o stație, mult întuneric, peroane și ordii de călători cu mutre și povești de tot felul, începe „la dormitor”. În stația Pantelimon, în falanga liniilor din estul Bucureștiului, unde dimineață înseamnă, printre blesteme, vise macetate și miros de zaț, trei și jumătate. Ziua din întuneric începe pe întuneric.  „Când m-am trezit în prima zi din viața mea de pensionar, am crezut că sunt la dormitor, acolo ne dă deșteptarea femeia de serviciu. Era, ca de fiecare dată, ora 4. Vorbeam singur. Am spus, cu dinții încleștați și capul pe partea dreaptă: „Mai lasă-mă să mai dorm puțin”. Am realizat că sunt în patul meu, că doar poștașul și nevastă-mea mă mai pot trezi. Și m-am culcat la loc. De data asta am pus capul pe pernă… pe partea stângă”.

Virgil Bazar în sala de lupte de la Metrorex

Cum a înființat clubul Metrorex. ”Șefii îmi dădeau drumul, știau că nu mă duc la băutură”

Virgil Bazar se declară mulțumit de pensia pe care o primește, spune că se putea și mai bine, însă marea lui pasiune pentru box l-a făcut să piardă ceva bani în plus, cuveniți sporului de tunel. Bani, timp, efort. Nu au contat. 40 de ani, în subteran, profesorul Bazar a trăit între tunel și ring. „Dacă îți place, meseria nu e grea. Două treburi mi-au plăcut, mecanic și antrenor de box. Sunt antrenor din 1980. Am făcut box la maestrul meu, Constantin Drăghici de la Turnu Severin. Am înființat clubul Metrorex București, eu cu maestrul Petre Stroe, el primul, eu al doilea, trebuie respectăm vârsta. Era foarte greu. Am avut noroc cu șefii de tură, că îmi dădeau drumul, știau că vin la sală, nu mă duc la băutură. Plecam mai devreme și băgau un coleg să mă înlocuiască”, explică nea Virgil.

Care a pierdut bani din cauza pasiunii sale: ”Când mergeam la concursuri mă scoteau din producție, din cauza asta, acum, la pensie, am avut de pierdut. Am făcut sacrificii multe pentru box. Ca mecanic trebuie să fii odihnit, să gândești, să știi, mereu, ce să faci în situațiile limită. Ca antrenor trebuie să fii un mare pedagog, să știi să comunici, nu e nevoie să fi fost un mare campion olimpic”. Mecanicul se trezește la ora 4, antrenorul de box se culcă la 22.

Virgil Bazar, în sacoul de conductor și cu mănușile de box, cele două meserii pe care le-a servit în viață

Aurică, ultimul pariu și soția care le făcea de mâncare boxerilor

Elevii profesorului Bazar provin din țărâna mahalalelor, generații de copii amărâți pentru care boxul a însemnat, sau constituie, evadarea dintr-un mediu periculos. Unii au coborât din acest tren la Olimpiadă, alții au ajuns la campionate mondiale sau și-au ornat pectoralii cu medalii naționale. Aproape toți care au trecut prin sala profesorului Bazar sunt „oameni adevărați”.

„Am 150 de copii, cel mai mic are 19 kilograme! Lungu George mi-a fost elev și a luat locul 4 la Atlanta, din sala asta de box a plecat. Iordache Cristian, care, acum, e cel mai bun mecanic de la Metrorex, se bătea cu Doroftei. Am rezolvat să-i bag la muncă. Ondaru Marius, campion al României. Acum e mecanic ajutor. Costică Grecu, care se bătea cu Vaștag. Oprea Gheorghe, component al lotului național, a fost în Cuba, medaliat cu bronz”, enumeră profesorul Bazar salba de elevi care l-a făcut mândru și încheie cu o promisiune, în timp ce îl biciuiește cu reproșuri pe Aurică. Viitorul. Flușturaticul pe care-l prezintă drept o valoare: „Mă! Aurică! pentru ce ai venit vărule? La mine nu există la anu’, dacă e la anu’, te duci și mă lași, ți-am cerut eu vreun ban?”. Tânărul își plantează barba în coșul pieptului, sare de pe un picior pe altul și lovește cu sete în câlții sacului, în timp ce profesorul său spune că vrea, în 2021, o medalie națională și un sportiv la lot. Privirea-i fuge cu un colț de ochi la Aurică. Urmează un croșeu de dreapta.

„Am avut puști de la casa de copii, le-am dat să mănânce, le-am dat de toate, unii au ajuns profesori, mecanici, avocați, când i-am luat erau copii de pe stradă. Boxul educă, învață, te face bărbat adevărat. Soția m-a înțeles, am o nevastă numărul unu, de multe ori, ea le făcea mâncare și le aducea copiilor de la box. Sunt unii care nu au după ce să traiască”.

Aurica, pariul la final de cariera al lui nea Virgil

Coșmarurile cu sinucigașii de la metrou

În sala de la stația Unirii 2, Virgil Bazar și-a găsit mereu liniștea după tura din tunel, uneori a trebuit să șteargă din memorie privirea unui sinucigaș care s-a aruncat în fața trenului. Singurătatea, în burta pământului, e cea mai dură.  Aici, la sală, explodezi precum un vulcan ținut în clocot după ore în care vorbești cu semafoarele din tunel. „La Dristor, acum doi ani, s-a aruncat unul în fața mea. Nu a murit, am oprit, am cerut scoaterea tensiunii și am ajutat să-l scoatem. A rămas cu piciorul tăiat, însă trăiește. E grea singurătatea din capul trenului. Mai vorbești singur, la câte un semnal pe roșu, vorbești singur, spui roșu, verde, plecăm. De multe ori mă gândeam cum să fac să pot să ajung aici. La sală, la cine să mai apelez să-mi țină locul”.

Fostul mecanic aruncă o privire de praștie peste toată hala sălii și își dojenește, din nou, elevii: „Hai, bă, dați-i drumu’. Hai, lasă vrăjelile, la încălzire, hai, hai…hai vărule, așa, grăbiți-vă încet”.  „Nu văd aproape, de la întuneric, asta e boala noastră, a mecanicilor. La distanță văd și mă simt tare ca fierul, nu am fumat în viața mea, de băut… am mai băut, ce, frate, sunt bolnav? Dacă m-aș naște din nou, tot mecanic m-aș face și tot la box aș veni”.

Juniorii, viitorul clubului, crescuti de maestrul Virgil

„Vreau să le mulțumesc domnilor Rădoi, Dumitrică și Artimon, colegului meu Constantin Mihai, oameni care au ajutat sportul de la metrou, fără efortul lor am fi închis ușile”
Virgil Bazar