REPORTAJ

Poveștile incredibile ale Casei Scânteii. Ce se află sub celebra clădire de 23.000 de metri pătraţi din Bucureşti. Episodul 1

Cristian Botez 10.01.2022, 20:56
Poveștile incredibile ale Casei Scânteii. Ce se află sub celebra clădire de 23.000 de metri pătraţi din Bucureşti. Episodul 1

Una dintre clădirile emblematice al Bucureștiului, dacă nu chiar a întregii țări, a cărei imagini poate fi recunoscută foarte ușor. Imagine reproduse, probabil, în sute de mii de ipostaze de-a lungul unei istorii de fix 70 de ani, este casa Scînteii. Acutala, cum a fost redenumită după decembrie 1989, casa Presei libere, mai întâi, apoi, așa cum este știută acum oficial, drept casa Presei.

S-au scris mii și mii de pagini, nenumărate, tomuri întregi, s-au publicat, în aceeași măsură, albume fotografice cu această clădire, care a fost timp de decenii fief, sediu al presei comuniste, dar și după 1990, ale cele, să-i spunem cu îngăduință, libere.

Cea mai înaltă clădire din București

O clădire impunătoare, până la un moment dat, cea mai înaltă din București, cu ai ei 124 de metri, din care 91,6 clădirea propriu-zisă, și 12,4 metri, antena de televiziune, vârful, practic al construcției.

Chiar și Hotelul Intercontinental, construit în aceași perioadă, cu cei 90 de metri înălțime, nu a putut detrona, din acest punct de vedere, casa Scânteii. Iar Casa Poporului care, din cauză că a fost construită pe un deal, colină, de fapt, de 18 metri înălțime, pare mai înaltă deși are doar 86 de metri înălțime.

Casa Scanteii 2
Casa Scanteii

Nașterea Casei Scânteii

La scurt timp de la instalarea regimului comunist în România, practic, odată cu instalarea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de Petru Groza, singurul ziar important din țară era „Scînteia”, copia fidelă a ziarului „Pravda” (Adevărul, în traducere din limba rusă, n.r.), oficiosul Partidului Comunist Sovietic, continuator, de fapt al mai vechiului „Iskra”(Scânteia, în traducere din limba rusă, n.r.).

În 1948, conducerea Partidului Comunist Român, pentru a-și întări poziția și pentru a face cât mai eficientă propaganda idelogică, acțiune care avea ca obiectiv imediat naționalizarea proprietăților, de la fabrici și terenuri, la imobile, și cooperativizarea terenurilor și gospodăriilor țăranilor, a pus la cale construirea unei tipografii naționale, care să concentreze întreaga presă și producția acesteia.

A fost înființat, în acest scop, un colectiv, termen intrat rapid în terminologia, în limbajul ideologiei comuniste, care avea să fie supranumit ulterior, în sens  peiorativ., „limbă de lemn”, un colectiv, așadar, de arhitecți și de ingineri constructori care au primit sarcina (iarăși, un termen specific „limbii de lemn”) de a ridica o construcție gazdă a  acestui obiectiv al noului regim, comunist. În respectul istoriei, echipa de arhitecți îi cuprindea pe Horia Maicu, Nicolae Bîdescu, Marcel Locar și Mircea Alifant .

Copie, aproape fidelă, a Universității Lomonosov din Moscova

Într-un avânt profesional plin de entuziasm, arhitecții au propus, inițial, proiecte ieșite ușor din viziunea proletcultistă a PCR, proiecte care au fost considerate prea cosmopolite, în care se simțea, pe ici, pe colo, influența școlii de arhitectură occidentale.

Readuși, prin directive clare, în matca ideologiei proletare, de inspirație sovietică, arhitecții și-au revizuit modul de abordare a sarcinii dictate de partid, și s-au inspirat copios, dacă nu sută la sută, din arhitectura Universității Lomonosov, din Moscova, universitate ridicată la 1755 prin  strădaniile lui Mihail Lomonosov, om de știință, chimist, dar și de artă și literatură. Susținut și protejat al contelui  Ivan Ivanovici Șuvalov.

De precizat, totuși, că proiectul, construcția în sine, a avut la bază norme antiseismice uzitate de inginerii constructori italieni din vremea lui Mussolini.

Construită pe terenul fostului Hipodrom Regal

Locul ales pentru ridicarea uriașului edificiu a fost un teren, care făcea parte din vechiul Hipodrom Băneasa, considerat  ca fiind o expresie, o relicvă a burgheziei dușmane și pus la pământ de comuniști imediat după instaurarea regimului.

Pe o parte din acest teren, cea dinspre vest, a fost contsruit și amenjat un vast complex expozițional, cu un pavilion centra enor și altele în jurul acestuia, actualul ROMEXPO, cealaltă fiind rezervată, după cum am spus, Casei Scânteii.

Construcția impunătoarei clădiri a început abia în 1952 și a durat până în 1957. Inițial a fost menită să găzduiască publicarea ziarului „Scânteia”, „organul” de presă al Partidului Muncitoresc Român, la început, apoi al P.C.R. Totodată, începând cu anul 1956, antena de 12, 4 metri de pe clădire a constituit, a susținut, an buni, emițătorul Televiziunii Române.

23.000 de metri pătrați și cinci corpuri

Imensa construcție avea să aibă, la terminarea lucrărilor, o suprafață de 23.000 de metri pătrați desfășurată în cele cinci corpuri, din care unul central și alte patru laterale. De menționat că principalul corp, cel la parterul căruia se află acum Bursa Română de Mărfuri, are, pe filonul din mijloc, 14 etaje, celelalte având doar 11.

În cele două corpuri frontale, se aflau redacțiile ziarelor principale, „Scînteia”, „Scînteia tineretului” și „România liberă”, dar și agenția națională de știri AGERPRES și periodicele „Flacăra”, „România pitorească”, „Femeia” și multe altele. Pe lângă acestea mai funcționau și redacțiile altor și altor publicații mai mici, inclusiv redacția ziarelor de limbă maghiară și germană.

De altfel, înainte de 1989, în Casa Scânteii se aflau redacțiile a peste 90 la sută din publicațiile naționale, acestea fiind tipărite la Combinatul Poligrafic, devenit, după revoluție, Regia Imprimeriilor CORESI, iar mai apoi, din 2006, Compania Națională a Imprimeriilor CORESI.

Lenin, de strajă în fața Casei Scânteii

Trei ani după ce a fost terminată construcția uriașei clădiri, pe 21 aprilie, 1960, mai exact, a fost dezvăluită statuia lui Lenin, un monument de statură direct proporțională cu cea a clădirii căreia îi fusese dedicată.

Ulterior, la trei luni de la revoluția din decembrie 1989, pe 4 martie, statuia a fost dată jos de pe soclu, acțiune întreprinsă cu o macara, imaginile simbolizând, la acea vreme despărțirea definitivă de regimul comunist din România și de rădăcinile și legăturile sale cu U.R.S.S.

Șase ani mai târziu pe fostul loc al acestei statui, după ce în tot acest timp „soclul lui Lenin” rezistase ca un ciot al recent defunctei „epoci de aur”, a fost ridicat monumentul „Aripi”, dedicate memoriei luptătorilor anticomuniști din România.

Casa Scanteii 1
Casa Scanteii – bloc comunist

Uzina de propagandă PCR

Odată finalizată construcția Casei Scânteii, au pus în funcțiune una din cele mai mari uficine a propagandei ideologice din Sud-estul Europei, transformat în bloc comunist.

Zeci de publicații, avînd în frunte ca vârfuri de lance ziarele ”Scînteia”, organul de presă oficial al Partidului Comunist Român, secondat de „România liberă” și „Scînteia tineretului” au devenit portavocile ideologiei socialiste, ale „societății socialiste multilateral dezvoltate”, precursoare, în delirul ideologic al comuniștilor, al instaurării orânduirii comuniste, visul de aur al marxism-leninismului.

În acea vreme, în special în „deceniul satanic”, 1980-1989, denumit astfel de criticul literar Mircea Zaciu, în Casa Scânteii lucrau peste 3.500 de oameni, cei din Combinatul Poligrafic în trei schimburi.

Principala menire a presei comuniste: slăvirea lui Nicolae Ceaușescu

3.500 de oameni, de la tipografi și celelalte categorii profesionale specifice acestei meserii, până la ziariști, redactori, reporteri, fotoreporteri, toți supravegheați, îndrumați, coordonați, urmăriți, uneori prigoniți, de cohorta de activiști politici și securiști.

Toți aceștia având misiunea de a verifica tot ce se publica, de la texte, articole la fotografii, ca nu cumva să scape în spațiul public vreun text, vreo frază, nici cel mai mic cuvânt subversiv care ar fi putut aduce atingere regimului, Partidului Comunist Român și, mai ales, „mult iubitului Nicolae Ceaușescu”, Secretarul General al P.C.R., mai apoi, președintele Republicii Socialiste România, marele conducător, „farul călăuzitor al societății multilateral dezvoltate în drumul ei spre viitorul luminos, spre comunism”.

Acestea fiind doar o parte din formulele care însoțeau numele lui Ceaușescu, în orice referire la persoana sa și la activitatea sa, „prodigioasă” în orice domeni. Desigur, în siajul cântării comandantului intra, lipită, umăr la umăr, consoarta sa, Elena Ceaușescu, „academician de renume mondial” (în realitate, o impostoare în domeniul chimiei) și, spre finalul regimului comunist, prim-viceprim-ministru.

Urmăriți Impact.ro și pe