Povestea incredibilă de viață a unui chitarist care a făcut istorie în trupele SFINX și Iris. Dan Bădulescu este acum preot: „În viața mea s-a produs o schimbare” EXCLUSIV
L-am întâlnit pentru prima oară pe Dan Bădulescu, mai deunăzi, într-o seară, la un miniconcert cu Florin Chilian, care a avut loc pe terasă La Copac. Un bun prieten mi-a atras atenția, la un moment dat, „știi cine e la masa aia, tipul cu barbă albă?”.
Nu știam, dar aveam să mă documentez în zilele care au urmat, totul culminând cu aceste interviu pe care l-am luat părintelui, căci omul este preot, chiar acasă la el.
Interviu pe care IMPACT.RO vi-l pune la dispoziție într-o formulă generoasă, care abundă în întâmplări din lumea rock-ului, a vieții spirituale, în povești de viață în care apar nume mari din rock-ul românesc.
Și, înainte de lăsa poveste să curgă mai țin să spun că întreg dialogul, amplu și plin de acorduri har și pop rock, m-a dus cu gândul la versurile refrenului imnului unei generații.
”Dacă sufletul înțelege de la rock, imnuri și rugi/Te salut tineret în adidași, te salut generație-n blugi”, Mădălina Amon, imnul neoficial al Cenaclului „Flacăra”, unde Dan Bădulescu a când un an și două luni, în anii ’80.
Prima chitară, la 14 ani, cadou de la o mătușă
Dan Bădulescu, căruia, cu respectul cuvenit statutului său actual, m-am adresat cu „părinte”, și-a făcut o succintă prezentare pornind de la cea mai simplă și firească întrebare în raport cu biografia sa.
Reporter: „Părinte, când ați pus mâna, pemtru prima oară, pe o chitară?”
Dan Bădulescu: „În 1966 , la 14 ani, am primit de ziua onomastică, de Sfinții Constantin și Elena, cadou de la mătușa mea o chitară acustică „Reghin. După o lună de lecții la casa de cultură „Schiller”, am continuat cu Metoda de chitară Maria Boeru. Am încercat să fac o formație cu puștii de vârsta mea, evident fără succes.
Între timp unchiul meu mi-a făcut cadou o chitară electrică și o stație de amplificare.
În același an, am intrat în legătură cu băieți de pe stradă mai mari cu 2-4 ani și m-am axat pe chitara bass. Până prin 1962 la noi chitara practic nu conta, și eu eram atras de contrabas!
Ulterior au apărut formațiile cunoscute, inclusiv la noi, și am început să merg pe la casele de cultură unde se țineau seri de dans. Așa am început să învăț din „văzute și auzite” cântatul la chitară bass.
La 16 ani, debut în SOLARIS, „prima trupă adevărată”
În 1968 am intrat ca basist în trupa SOLARIS, atunci având loc, practic, debutul meu într-o trupă adevărată. Cântam doar cover-uri. În 1970 l-am cunoscut pe Dan Andrei Aldea, despre care se vorbea deja că este un chitarist excepțional, care studia până la opt ore pe zi.
Pe atunci, Aldea cânta în formația CĂRĂBUȘ. L-am văzut și m-a convins pe loc. Chiar era excepțional! Între timp mă apropiasem cumva și de SFINX, de „sfincși”, și chiar începusem să fac niște jam-uri cu ei, ca basist evident.
În 1971 am intrat la Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu”, din București, secția Pedagogie. În anul următor am intrat în prima formație de „top”, MODERN GRUP, câteva luni, apoi în alta de același calibru, CROMATIC, cu Sorin Tudoran”.
Periplu prin cele mai tari trupe rock. Din 1974, la SFINX
„Prietenia mea cu Dan Aldea și cu „sfincșii s-a întețit, iar în 1974 Dan și cu mine am hotărât intrarea în trupă, însă pe post chitarist 2. Locul de basist era evident ocupat de membrul fondator Bibi, Corneliu „Bibi” Ionescu.
A urmat o perioadă intensivă de reconversie la noul instrument, și, cu ajutorul mai mult decât competent al lui Dan Andrei Aldea, am reușit într-un an să ajung la un nivel decent.
Nu pot spune că a fost chiar ceva ușor și fără stres – ca basist eram obișnuit să fiu mult mai relaxat, dar…. arta cere sacrificii! După un stagiu de trei ani la Teatrul „Constantin Tănase”, am revenit în primul eșalon al rock-ului, în 1979, la Roșu și Negru.
Desigur, pe post de chitarist. Deja chitara era de-acum instrumentul meu principal. În 1982 am intrat în trupa IRISA cu care am cântat exclusiv în Cenaclu. În 1984 am intrat la Post Scriptum, iar în 1986, în ianuarie, am părăsit și țara și cariera profesionistă.
Cu mențiunea că în perioada 1972-1985 am participat totodată la o activitate intensă de studio, având o deschidere spre genuri diferite pop-rock-folk, cu diferite trupe și artiști.”
Trecerea la cele sfinte
Reporter: „Părinte, sunteți preot acum. Cum asta?”
Dan Bădulescu: „Am fost inspector, din 1997, la Patriarhia Română. În organigrama mare, erau două sectoare și anume unul care se ocupa de relațiile cu celelalte biserici și unul care se ocupa de comunitățile bisericești externe, iar eu mă ocupam de românii din afara granițelor, adică de comunitățile bisericești ortodoxe române.
Eu tocmai venisem, în momentul ăla din Suedia, unde eu am activat, benevol, deci neplătit, în calitate de cântăreț la strană, dascăl, cum se spune. Cinci ani și jumătate, la parohia din Stockholm, eu fiind și cetățean suedez.
Și acum cetățean suedez. Aveam, așadar, dublă cetățenie, și funcționam ca reprezentant al bisericii ortodoxe române în comunitatea ortodoxă din Suedia.
Și, astfel, când m-am întors în țară, m-au luat la Patriarhie și m-au angajat la departamentul de care ți-am zis. Dar eu mă inscrisesem, la începutul anilor ’90, la teologie, în București. Făceam naveta Suedia-România. Și când am terminat Teologia m-am repatriat. Și de atunci stau numai în România”.
„În Stockholm, țineam slujbele într-o biserică luterană”
„În Stockholm, parohia românilor ortodocși se formase cam prin 1971. La început erau puțini. Puțini, dar erau. Și nu doar din Stockholm. Din Stockholm și împrejurimi. Pe vremea aia, cred că e interesant de știut, erau, în Suedia, trei parohii ortodoxe române, în cele trei mari orașe. Stockholm, Goteborg și Malmo. Și credincioșii se duceau, se strângeau la parohia de pe unde erau.
De altfel, nici eu nu stăteam în Stockholm. Ca să mă duc la slujbă, la parohie, făceam naveta. Cam 90 de kilometri dus, 90, întors. Și nici părintele nu stătea îm oraș. Stătea la vreo 45 de kilometrii distanță. Și trebuie să precizez, nu era vorba de o biserică zidită, de o clădire, ca să zic așa.
De exemplu, în SUA, cei care s-au dus acolo, românii, își făcea propria lor biserică, o construiau și se întrețineau singuri. Dar în Europa, deci și în Suedia era altfel. Foarte puțini români aveau biserica lor, și asta, pe tot continentul. Le numărai pe degete. Așa că erau găzduiți de alte biserici. Fie de catolici, fie de protestanți.
Noi, de exemplu, țineam slujbele într-o capelă luterană. Și mai e ceva. Părintele slujea și în alte filiale. Făcea sute de kilometri ca să țină slujbe și în alte regiuni, de unde românilor le era mai greu să ajungă în Stockholm. Asta, cu slujitul în alte biserici, era o situație specială, pentru Diaspora. Acum s-au făcut multe parohii.
Lucrarea de diplomă la Teologie: „Muzică pentru tineret dezorientat religios”
Dan Bădulescu, pe vremea când era chitarist rock, a plecat din țară în ianuarie 1986.
Dan Bădulescu: ”Uite cum m-am rupt eu de rock. Eu am cântat în mai multe trupe de pop-rock și am mai cântat și cu folkiști. Ei bine, în viața mea, la acel moment, s-a produs o schimbare.
Nu am mai fost materialist și am devenit spiritualist. Atunci a intervenit și atracția pentru New Age, pentru că spuneai tu că ai văzut tu asta la mine pe net, cu new-age-ul (la terminarea studiilor de teologie, Dan Bădulescu și-a elaborat Lucrarea de diplomă cu titlul „Muzică pentru tineret dezorientat religios”,, n.r.).
Intrasem, așadar, într-o chestie New Age, dar fără să știu că îi spune așa. Era o chestie eclectică. Un amestec de filosofie și spiritualitate asiatică, de yoga, de antropozofie, creștinism… toate amestecate. Și, în momentul în care intri într-o chestie din asta și ești muzician, ai tendința ca și muzica ta să reflecte chestia asta. Și versurile”.
”Am vrut să fac un rock mai spiritual, dar am dat greș”
„Și atunci s-a produs un declic în mine, în anii ’80, și am încercat să fac o muzică mai specială, și versuri mai speciale, și spectacole mai speciale. Am vrut, atunci, să fac un rock spiritual.
Dar proiectele astea ale mele au dat greș. Pentru că nu aveai cum, în vremurile alea, să faci așa ceva. Ca să nu mai zic că nici colegii de trupă nu-mi împărtășeau ideile.
Când s-a produs declicul de care îți ziceam, eram la Roșu și Negru, cu Liviu Tudan. Și, imediat după aia, trei luni, chiar mi-am făcut un trio, trupa mea și am scos chiar două piese pe un disc. Dar a durat foarte puțin”.
„Cu IRIS am cântat exclusiv doar la Cenaclul „Flacăra”
„Apoi am mai fost la IRIS și la Post Scriptum. Ori la IRIS știa toată lumea ce se cânta, ce n-avea nicio treabă cu noile mele concepte spirituale (în anii ’80; o spune reporterul IMPACT.RO, mare fan în acei ani , IRIS, trupa cânta, în concertele susținute prin cluburile bucureștene, ca T4, pe strada Șelari, Ecran Club, Club Eminescu ș.a., albumul integral „High Way To Hell”, al celebrei trupe australiene AC?DC, n.r.).
Plus că la vremea aia eram și la Cenaclu, la Adrian Păunescu. De reținut că eu cu IRIS am fost doar la Cenaclu. Exclusiv. Iar noi cântam, noi IRIS, cam cinci piese. De regulă două piese compoziții ale noastre și trei cover-uri, AC/DC. Deci nu aveam nicio treabă cu ce îmi propusesem eu. Cu schimbarea în a vedea și face alt tip de muzică, mai spirituală”.
„Nuțu Olteanu și Marty Popescu m-au luat la IRIS”
Reporter: „Și cine era la voce? Cristi Minculescu, nu?”
Dan Bădulescu: „Nu. Când am cântat eu în IRIS, Cristi Minculescu nu mai era. Eu am intrat în trupă în 1982, după ce cântasem trei luni în Kuweit, într-o trupă de cârciumă.
Și când am venit de acolo, eram liber. Nu aveam contract cu nimeni. Și, într-o zi, au sunat la ușă la mine, au venit la mine Nuțu Olteanu și Marty Popescu. Și ne-am pus la taclale.
Că ce planuri am, că ce vreau să fac. Le-am zis că nu aveam nimic la momentul ăla, că abia aterizasem în țară. Și Nuțu zice „N-ai vrea să vii la noi?” „Păi cine sunteți voi?” „Păi noi am rămas trei (la IRIS, n.r.). Eu, Marty și Nelu Dumitrescu (bateristul trupei și fondatorul ei, n.r)”. Adrian Ilie și Cristi Minculescu plecaseră La Voltaj.
Rămăseseră descoperiți și încercau să se întregească, iar vocea o făcea, din lipsă de vocalist autentic, Nuțu. Pe mine nu la voce voiau să mă aducă, ci ca a doua chitară, că ei cântaseră și cu Adi Ilie, așa era sunetul trupei, cu două chitări. Și eu mai cântasem cu Nuțu Olteanu la Roșu și Negru și ne știam și ne completam bine.
Și așa am stat cu ei în Cenaclu un an de zile. A fost o experiență, Cenaclul a fost o experiență interesantă, dar muzical eu am stagnat. Nu am compus nicio piesă. În trupă, în perioada aia, s-au compus doar două piese, „Noaptea” și „Trenul fără naș”. Îți dai seama?
Vocea surpriză pentru „Trenul fără naș”
„Ei bine, la un moment dat, Păunescu a început să-i simtă lipsa lui Minculescu. Lui Cristi. Și am făcut un concurs. Știi cum era? În Cenaclu era așa, să zicem, anunțam „Trupa IRIS caută vocalist”.
Și atunci am dat sfoară în țară, că cine crede că e bun, să se prezinte la… și dădeam un reper, un loc. Și, într-o zi, îmi spun ăștia, Marty, Nuțu și Nelu. „Ia, vino încoace, că am găsit pe cineva.
N-o să-ți vină să crezi”. Și merg cu ei și-mi prezintă pe una, o fată, avea vreun metru jumate, un pic țigăncușă, 17 ani. „Bă, voi faceți mișto?”, zic eu. Ei că nu, că e serios.
Și zice unul din ei, „Ia vino, dragă!” Și iau ei o electrică, o chitară, și fata începe să cânte „High Way To Hell”, AC/DC. Când a deschis aia mică gura și a început să cânte, am rămas cu gura căscată!
Văd că tot zici tu ba, Maria Nagy, ba Dida Drăgan… Nu! Niciuna din ele! Sanda Lăcătuș o chema! Era de pe lângă Cluj, de undeva. Abia de-avea 16-17 ani.
”Cum ți se pare?” mă întreabă ei. „Băi, e foarte tare!”. Și ne-am dus la Păunescu. „Boss, am găsit vocalist. De faptă e vocalistă”. ”Și e bună, mă?”, zice el. „Da! E foarte tare!”. Și știi ce a zis Păunescu? A zis „Dragă”, lui Sanda, „diseară ești pe scenă!”.
Sanda Lăcătușu, solistă IRIS câteva luni
„A fost o chestie incredibilă. Dintr-o dată, într-o trupă foarte tare, IRIS, într-o chestie foarte tare, Cenaclu, să urce pe scenă, din prima, și să cânte o fată de 16 ani! Mi se pare că era spectacolul chiar la Cluj.
Țin minte că purta un T-shirt lung, mărimea 52, care-i venea până la genunchi. Și avea adidași în picioare. Și eu i-am zis, atunci, Zuza. Zuza-nebuna. Și ceilalți au schimbat puțin și i-au zis Zizi. Și așa i-a rămas numele!”.
Și Păunescu a chemat-o, după spectacol și i-a zis „Unde înveți tu?” „La Liceul tehnic… cutare”. Bun, zice el. Și a făcut o hârtie în care zicea că Sanda Lăcătușu, cum o chema, de azi înainte e la Cenaclul „Flacăra”.
Semnat UTC Cenaclul „Flacăra”. Și i-a zis Păunescu „Zi-le lu’ mă-ta și lu’ tac-tu că de mâine ești la Cenaclu. Fă-ți bagajele și te prezinți aici”. Așa era Păunescu. Când voia pe cineva se mișca repede.
Și Sanda a cântat cu noi câteva luni. Atunci, în perioada aia, s-au compus două piese. ”Trenul fără naș” și „Noaptea”. Și ea era vocea. Și pot să spun că era mai bună ca Minculescu. Sau să nu mergem până acolo, dar oricum, avea o voce foarte tare. Nu știu dacă o găsești pe internet, pe Youtube”.
Un an și două luni la IRIS
„Și atunci am făcut noi „Trenul fără naș” și „Noaptea”. Ea cânta. Mai bine ca Cristi. Poate nu mergem până acolo, dar oricum cânta foarte mișto.
Reporter: „Cine a compus Trenul fără naș?”
Dan Bădulescu: „Marty. Și Nuțu. Au compus , atunci, și „Noaptea”. Nu erau condiții de repetat, era ceva foarte obositor, noi eram în fiecare zi într-un alt oraș, n-aveai stare de repetiții, de disc, de nimic.
În paralel cu noi cânta trupa MONOLIT, care era tot cu o vocalistă, și ei aveau o fată, Camelia. Noi o poreclisem „Carapacea”, că avea o geacă de-aia care se scotea mâinile, și parcă era carapace de broască.
Era cu Florin Ochescu, și cu ceilalți, cu Anton, cu Traian și cântau în paralel, nu cu Dida Drăgan. În anul următor, vorbim de 1983, s-a făcut o reconfigurare. și anume, astea două trupe s-au spart, și din Cenaclu am zburat eu, Anton, Traian. MONOLIT, l-a luat pe Florin Ochescu, l-a pus în locul meu, și pe urmă pe Sanda a dat-o afară și l-au recuperat pe Cristi Minculescu.
Și s-a făcut un IRIS care au făcut disc-ul. Ăla cu ochiul pe copertă, e în formula asta. Dar și asta a durat câteva luni și pe urmă a plecat Florin și nu mai știu ce au mai făcut ei, că eu deja nu mai eram”.
Reporter: „La IRIS cât ați stat, practic?”
Dan Bădulescu: „Un an și două luni”.
„În anii ’80 studiam Antropozofia. Am riscat pușcăria”
Dan Bădulescu: „M-ai întrebat de ce am plecat, pentru că la un moment dat, eu am văzut că nu sunt perspective deloc, eu am încercat să fac un disc, am încercat spectacole și era un drum foarte închis.
Nu mergea, am făcut o casetă demo și n-au ascultat-o ăia, și n-aveau cum, textele nebune, muzici nebune, n-aveai public, ezoterice, chestii din astea…
Plus că, nu numai muzica m-a determinat, ci faptul că, în momentul când am trecut să studiez antropozofia… Eu am fost toată viața un om practic, adică dacă am făcut Conservatorul, trebuia să practic muzica, dacă am făcut Teologia, uite m-am preoțit, dacă eram cu Antropozofia, trebuia practicată, nu numai citit cărți. Or, în România, asta era chiar interzisă.
Nici până astăzi nu știu foarte clar de ce e socotită o chestie periculoasă sau era, acuma nu..Pentru că dacă te prindea cu asta riscai inclusiv o oareșce închisoare. Era socotită foarte subversivă și politică”.
”În RDG, înainte de Suedia, am lăsat și chitara, și sculele, și geaca de piele”
Reporter: „Nu s-a suprapus cu mișcarea transcendentală?”
Dan Bădulescu: „Oarecum, dar era altceva, dar oricum, nu era bine. Și-atunci eu am văzut că stând în țară nu ai cum să faci chestia asta, și am hotărât cu familia să plecăm, deci ăsta a fost motivul, părăsind însă și muzica pop-rock, am zis că trebuie alt fel de muzică. Deci chestiile astea ezoterico nu știu ce se exprimă altfel decât cu trupa, cu chitara și cu rock”.
Reporter: „După câți ani de rock?”
Dan Bădulescu: „Deci eu am început să cânt la 14 ani. În prima trupă serioasă la 16 ani. Dar trupă profesionistă… de unde vrei să începem?
Reporter: „De când ați urcat pe o scenă. Cu public”.
Dan Bădulescu: „Pe scenă cu public, 16 ani. Adică 1968. Și am plecat în 1986, la început.
Reporter: „Deci 20 de ani de rock…”
Dan Bădulescu: „Mai puțin. Hai fie”
Reporter: „Era totuși o ruptură importantă, lăsați în urmă ceva”
Dan Bădulescu: „Da. Sigur. Foarte importantă, o resetare”
Reporter: „Și cum se face treaba asta, că eu văd niște chitări acolo(în livingul din apartamentul în care are loc dialogul; n.r.,), e o remanență”.
Dan Bădulescu: „Știi cum s-a făcut? Eu cântam în RDG, adică în Berlinul de Vest, într-o trupă de bar. Și aveam chitară, stație, costume de scenă și le-am lăsat acolo”.
Reporter: „N-ați luat nimic?”
Dan Bădulescu: „Nu.”
Reporter: „Geaca de piele?”
Dan Bădulescu: „Totul a rămas acolo. Deci am lăsat și instrumentele, cu gândul că mă apuc de altă muzică”.
„În Suedia am cântat, o vreme, cover-uri în restaurante”
„Ajungând în Suedia, am și încercat chestia asta și evident am eșuat, dar să zic totuși am încercat”.
Reporter. „Cum se numea genul? Avea treabă cu rock-ul?”
Dan Bădulescu: „N-avea un nume. Nu, cu totul alte instrumente. Și eu am crezut că o să realizez așa ceva, încercând și ratând. În Suedia, deci acum suntem în Suedia, mi-am cumpărat chitara asta pe care o vezi aici prima, e din Suedia, e chitară clasică, cu corzi de nailon, și mai cântam pe-acasă, am mai predat chitară ici-colo, și pe urmă mi-am luat o chitară electrică și o stație și cântam sporadic pe ici-colo, prin niște restaurante cover-uri, cam asta am făcut eu.
Asta a fost ce am cântat eu în Suedia. Dar, în 92 când am intrat în biserică, am zis hai să termin cu orice instrument, să cânt numai bisericești și chitara a rămas în cui. Și am cântat la strană, am intrat la teologie anul următor, în 1993 am intrat și în 1997 am terminat”.
Reporter: „Dar cum, venind aici?”
Dan Bădulescu: „Făceam naveta. Sunt niște salturi mari…dacă cineva zice cum ai trecut tu de la rock la preoție, asta nu se poate face niciodată într-o seară. Deci a trebuit, uită-te și tu ce etapă, din 1986 până în 1992 sunt niște anișori. Și în 1992 nu m-am preoțit, acolo am intrat în biserică, dar m-am preoțit în 1999, deci din 1986 până în 1999 câți ani vrei să fie…”
„Mi-a zis un părinte de-acolo: Nu vrei să înveți și Dogmatică?”
Reporter: „Așadar, la început ați fost inspector”.
Dan Bădulescu. „Eram civil, nu eram preoțit. Și uite de ce am fost inspector, pentru că eu, când am terminat Teologia, am zis două lucruri. Mă repatriez, deci am încheiat-o și cu Suedia, cu muzica o terminasem, aveam chitara care stătea într-un colțișor, și între timp…tu îl știi pe Buca? Mihai Buca, de la Tronos? Corul Patriarhiei(Grupul Psaltic TRONOS; n.r.)? …
Așa, l-am auzit odată cântând și m-am blocat. Că eu voiam să dau la Teologie…Ce căutam eu la Teologie? Păi eu când am intrat în biserica românească de la Stockholm, a zis părintele, vino-ncoace să cânți la strană.
Și am zis, eu sunt profesor de muzică, am făcut Conservatorul, da’ îi zic, eu habar n-am muzică bisericească. Și el zice, nu-i nimic, o iei din mers…îți mai arăt eu, note știi? Și aveam cântările scrise și pe note normale. Și-atunci asta știam și eu să citesc, dar nu știam să cânt, n-aveam vocea formată…e cu totul altă muzică.
Și a venit actualul Patriarh Daniel să sfințească o biserică și acolo m-am întâlnit cu un părinte, și am venit odată în țară și am vorbit și i-am zis, părinte, eu aș vrea să învăț muzică bisericească, dar nu mă descurc, îmi dau seama că trebuie să am cursuri. Și el a zis, nu vrei să știi și dogmatică? Vreau, toate astea. Dă la Teologie. Dar cum să dau eu la Teologie fără seminar? Da, se poate. Atunci hai la Teologie”.
„Nu am plecat din Suedia până nu mi-am plătit ratele”
Reporter: „Păi și cum ați lăsat în urmă toată atracția spre ezoterism?”
Dan Bădulescu: „Păi aia o lăsasem pentru că , în momentul în care am ajuns în Suedia și am trecut de la cărți la viață, asta ține de realitate. Asta s-a întâmplat și cu biserica, stai așa. Eu am început cu biserica și ezoterismul din cărți, nu din viață”.
Reporter: „Experiența migrării a contat în treaba asta?”
Dan Bădulescu: „Sigur. Și faptul că eu dacă nu plecam acolo continuam să citesc cărți despre asta”.
Reporter: „A fost o ancoră?”
Dan Bădulescu: „A însemnat ceva de genul „ia, mă, cum arată chestia asta în realitate?”. Când am plecat, eu nu mai eram ateu, deja lăsasem ateismul în urmă și chiar mergeam la biserică din când în când. Deci nu eram contra Bisericii, dar nici nu mă spovedeam, nu mă împărtășeam.
Ajuns acolo în Suedia am întrerupt-o total cu Biserica. Ani de zile. Plus că acolo erau trei biserici ortodoxe în toată Suedia, nu aveam contact, dar nici nu le căutam.
S-a întâmplat un declic pentru mine în momentul Revoluției, în momentul ăla, mulți din Diaspora ne-am scuturat, a fost o undă de șoc, Băi eu ce sunt? Sunt român.
Și mai ce sunt? Sunt și ortodox. Și eu nu sunt nici suedez. Și din momentul ăla se produce o a doua resetare în care s-a uscat ezoterismul, și am zis hai să căutăm rădăcinile.
Back to the roots. Și am vrut să mă întorc, dar aveam de plătit un credit. Asta este o motivație exterioară, de ce nu m-am întors mai repede. Aveam de plătit rate.
Și spunea acolo în cărțile mele creștine că să nu cumva să rămâi dator. Că eu puteam să mă car și să rămân cu alea neplătite. Și am terminat ratele și m-am întors (și Dan Bădulescu, părintele, râde; n.r.).
”Am muncit 5 ani în birou, la Patriarhie. Poți să crezi?”
„Și asta s-a întâmplat în 1997, atunci am terminat și facultatea și ratele. Dar eu m-aș fi întors din 90. Odată ce am terminat însă facultatea de teologie, am zis, eu vreau să lucrez orice în biserică.
Orice post, nu preot. Ceva. Și acest ceva s-a nimerit să fie inspector. Și asta e de necrezut, m-am întâlnit pe stradă cu Preasfințitul Teofan, actualul mitropolit al Moldovei, era atunci episcop vicar. Știa ceva de mine, că ăsta e tipul care vine din Suedia și care a terminat și teologia. Și a zis, nu vrei să vii? Ba da! (Râde) Vreau! Și am stat 5 ani în deal(la Patriarhie; n.,r.), în administrație. E habar n-aveam de administrație, mă vezi pe mine la birou?”.
Reporter: „Practic ce făceați?”
Dan Bădulescu: „Inspectam dosare, nu eram pe teren cum erai tu (râde). Și fii atent, comunitățile externe se împărțeau în două, occidentul și Basarabia, românii din jurul granițelor. Basarabia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria. Eu mă ocupam de Vest, dar nu m-am dus niciodată, inspectam dosarele.
Primeam cereri și eram birocrat (râde). Și între timp, în 99 a venit Papa Ioan Paul și după aia…dar n-are legătură, e doar coincidență, s-a întâmplat. El a venit în mai și eu în iunie m-am preoțit. Asta a fost o hotărâre spontană, nepremeditată…aveam un coleg și i-am zis, hai să ne băgăm dosarul, hai că o fi, noi așa cu șovăieli, că sunt bătrân, am 45 de ani, lasă domne că merge, și pac, m-am preoțit.
Era regula așa, ca să fii preot în București, nu te preoțeai direct într-o parohie, asta nu se putea, și atunci am slujit pe la unul și pe la altul. Deci aveam funcția de inspector, dar când era duminica slujbă mă duceam la prieteni. Și atunci am așteptat, pentru că intrasem la doctorat între timp, și când am obținut titlul de doctor în teologie, atunci aveam dreptul să ocup un post vacant din București.
„Am slujit 14 ani la Biserica de pe strada Avrig”
„Dar noi am fost prima generație care a dat și concurs pentru asta, înainte doctorii puneau degetul unde voiau și intrau. Și m-am întors, aveam chestia asta, back to the roots tot timpul, și m-am uitat, era una se chema Avrig.
Și eu m-am născut la maternitatea Avrig, zic vreau să refac cercul. Și m-am dus la biserica de pe strada Avrig. Uite așa. Și am stat 14 ani. Când am ieșit la pensie am fost la parohia aia. Nu paroh, preot doi”.
Reporter. „Preot doi?”
Dan Bădulescu: „Atât. Eram trei preoți, eu eram al doilea, și în momentul de care îți vorbesc, am renunțat și la muzica bisericească, nu numai la chitară.
Deci am ieșit pentru că m-au preocupat chestii mult mai importante decât a cânta. Plus că fiind preot, nu poți să și cânți. Deci cu muzica am tăiat-o mult”
”Mai făceam, uneori, glumițe cu chitara”
„Că te uiți la chitări, ce caută chitările(din living; n.r.). Doar așa, câteodată, câteodată, mai făceam niște glumițe. Închipuiește-ți o scenă, mă vezi cum arăt, eu mergeam prin bloc cu icoana și cu botezul.
Și deschideam ușa, a venit părintele, zic oamenii, și mai vedeam câte o chitară prin casă. Și ziceam, a cui e chitara? A mea, zicea câte un tânăr. Și ziceam, hai cântă-mi și mie ceva.
Ăla cânta două chestii și zic, îmi dai și mie puțin? Și îmi dădea, și în 5 minute ăla era paralizat. Era neverosimil, să vezi un popă în sutană și moș, că ei nu știau cine sunt”.
Reporter: „Și ce acorduri băgați?”
Dan Bădulescu: „Cântam ceva, rock, riff-uri. Dacă era acustică, cântam niște country-uri. Deci ceva care pe ei îi…sufoca. Și pe urmă le ziceam, stai nu te sufoca, eu totuși am cântat la chitară, nu-s chiar așa…Dar de cântat, eu nu cântam. Ani de zile eu n-am atins chitara. Iar electrică, nici atât. Poți să crezi?”
Reporter: „Nu.”
„După rock, am devenit extremism. Am descoperit satanismul din rock și din muzica clasică”
Dan Bădulescu: „Nu am atins instrumentul ăsta ani mulți. Deci am lăsat chitara electrică în Suedia, și eu n-am avut chitară până anul trecut. Asta pe care o vezi nu e a mea, mi-a împrumutat-o un băiețaș”.
Reporter. „De ce nu v-ați mai atins? ”
Dan Bădulescu. „Bună întrebare. Aici atingi un punct delicat al discuției dar probabil că trebuie să-l atingi și pe ăsta, nu? Într-un moment în care, fiind la facultate, am sărit cumva în extrema cealaltă…am fost cam extremist, asta este. Și am sărit în zona în care, în anii ‘90, când eram eu student, niște chestii neoprotestante.
Ăștia combăteau evoluționismul, cu Darwin…Foarte tare, domne, are dreptate, cum să ne tragem din maimuță. Pe urmă a început cu cronologia, că lumea nu are milioane de ani, are 6000 de ani, că așa zice biblia. Foarte tare, am zis, au dreptate. După care au scos un serial cu New Age, ce grozăvie face New Age-ul, foarte tare și asta.
Și pe urmă a început cu satanismul din rock. Au apărut niște filmulețe, uite bă ce cântă AC/DC, „Highway To Hell„, mesajele, simbolistica, cântă cu bandă întoarsă mesaje sataniste, îți dai seama, șoc mare de tot. Și am fost foarte tare influențat de asta. Nu numai că am fost influențat, am început să scriu (râde).
Și prima chestie nebună este teza mea de licență, „Muzica pentru un tineret dezorientat religios”. În care combat, tai în carne vie și e mult mai rău decât îți imaginezi. Nu că împotriva rockului, asta ar fi bine (râde). Am început să combat și muzica clasică apuseană. Și ei erau draci”.
Reporter. Cine, Wagner?
Dan Bădulescu. „Toți! Și pe Beethoven, și pe toți, i-am făcut masoni, i-am făcut în toate felurile. Și până la urmă, care era singura muzică…mai rămăsese ceva bun? Mai rămăseseră două chestii bune, adică bisericească și populară. Astea mai scăpau. Deci asta a fost teza mea de licență (râde)”.
Reporter. „O pot citi undeva? O găsesc?”
„Nu te întrebi, uneori, cum de nu m-am gândit la asta până acum?”
Dan Bădulescu. „Las-o! Nu o mai scoate (râde). Știu că ești curios să vezi nebunii. Asta am continuat și am inclus-o în teza de doctorat, capitolul ăsta, dar în carte nu există”.
Reporter. „Două secunde, „New Age”(volum despre Noua ordine Mondială, publicată acum mai bine de 30 de ani; n.r.) a lui Bruno Wurtz v-a captivat?”
Dan Bădulescu: „Ohoo…a fost demult, asta… Voiam să te întreb ceva. Când te prinzi de o chestie, băi uite m-am dumirit de o chestie. Nu ai senzația să zici, băi dar până acuma, până în momentul ăsta, eu cum de n-o vedeam? Cât de bou eram, nu ți se pare, când e așa clară și…”
Reporter: „În primă fază mă mir și după îmi dau seama că eu trebuia să aflu lucrul ăsta la momentul potrivit. Și eu am înțeles ce înseamnă expresia asta, a te ajunge adevărul. Tu credeai că afli adevărul, nu, adevărul te află pe tine”.
Dan Bădulescu: „Și, și. Sigur. Ai și tu rolul tău. Pentru că el vine, dar tu trebuie să-l receptezi. Dacă nu, degeaba îl ai. Da asta ține de tine”.
Colegii știi cum mă prezintă? Nu, părinte sau preot, ci „Știi cine e ăsta: A fos chitarist în SFINX”
„Ce vreau să spun apropo de asta, atitudinea mea care a fost clar extremistă… pe mulți i-a deranjat și pe bună dreptate. Foștii colegi deja…ce faci mă, ce spui tu aicea? S-a diminuat, bănuiești când a început să se potolească? Nu după revoluție, după ce m-am preoțit. Lucrurile au început să se așeze pe un făgaș.
Pentru că colegii mei de preoție, nici unul nu era așa. Și vreau să spun, până astăzi, știi cum sunt eu prezentat? Dacă mă prezintă un preot unui alt preot, cum crezi tu că mă prezintă pe mine? Ar fi trebuit să zică părintele profesor sau ceva. Și ei ce zic, el este Dan Bădulescu de la Sfinx. Și ăla care aude, ce crezi că zice?
Oaaa…Mamă, Dan Bădulescu de la Sfinx…ca și cum spuneai de la Ateneu. Și eu mă așteptam la început, îți dai seama, să fiu privit ori ca un golan, ori ca oaia pierdută, rătăcită. Nu, nene, Dan Bădulescu de la Sfinx. E un titlu, eu sunt privit în biserică cu respect pentru că Sfinx (râde).
Eu eram țicnitul care făcea rock-ul de draci, pe când colegii, nu, era chiar mișto (râde). Îți spun ceva dar decizi tu dacă e off the record sau de publicat. Am fost la nunta lui Baniciu, la Corbeanca. Și acolo a venit Țânțăreanu. Și stând la masă cu el, Mircea, m-a prezentat, Dan a fost mare chitarist. Și Țânțăreanu ce poate să zică…
Aa, deci ai lăsat arta și te-ai făcut popă pentru bani. Eu m-am uitat la el, zic matale…(râde). Era foarte serios. Deci motivația în ochii lui Țânțăreanu de a lăsa chitara nu putea fi decât una. Popia socotită mai mișto decât a fi chitarist (râde). Atâta a putut…”
” Nu mă interesau banii. Dar la cenaclu câștigam, într-o lună, și 12.000 de lei!”
„Am fost niște tipi, în branșa noastră, Sorin, Dan Aldea, Florin, chiar și Nuțu, am fost foarte dezinteresați financiar. Deci noi când cântam, nu ne gândeam cât câștigăm și să și câștigăm.
Dar la Cenaclu, tu știi ce bani câștigam? Aveam și 12.000 de lei pe lună. Era 35 de lei biletul. Aveam câte două spectacole, și ne umpleam de bani. Dar nu eram oameni interesați financiar și afaceriști”.
Reporter: „părinte, când ați pus ultima oară mâna pe chitară?
Dan Bădulescu: „Aseară. Cânt toate genurile”.