Home » Actualitate » Povestea de viață emoționantă a asistentei care lucrează la ATI chiar dacă are cancer în stadiul IV

Povestea de viață emoționantă a asistentei care lucrează la ATI chiar dacă are cancer în stadiul IV

Mihai Roșoiu 03.11.2020, 16:37

V-ați întrebat vreodată cum arată eroii? Într-o lume în care nu ne sfiim să folosim cuvinte mari pentru fapte mărunte, reușim să găsim oameni. Oameni în adevăratul sens al cuvântului, oameni ale căror fapte te lasă fără cuvinte. Povestea de viață emoționantă a asistentei care lucrează la ATI, chiar dacă are cancer în stadiul IV, e greu de digerat. Când afli că o femeie care-și duce propria luptă dură cu viața se expune unor riscuri majore, taci. Liniștea se lasă automat după ce citești povestea. Fără să vrei, te gândești că până mai ieri, nu credeai că eroii trăiesc printre noi, oamenii obișnuți.

Asistenta de la ATI are cancer, dar rămâne în prima linie a luptei împotriva COVID-19

Povestea de viață emoționantă a asistentei a apărut în mediul online. A scos-o la lumină Casa Filip, o asociație care oferă cazare persoanelor bolnave de cancer din afara Clujului. Cu ajutorul acestor oameni, românii pot afla ce înseamnă curajul, ce înseamnă sacrificiul. O femeie, care și-a păstrat anonimatul, a avut curajul să ne împărtășească trăirile sale, ale unui om cu grave probleme de sănătate. Fără prea multe cuvinte, vă invităm să citiți cu atenție, cuvintele așternute pe un monitor de calculator de doamna M. Eroina noastră este angajată a secției ATI a Spitalului din Câmpulung Moldovenesc. Restul îl aflați chiar de la ea:

„Am 52 de ani și sunt asistentă medicală la secția de Anestezie și Terapie Intensivă din spitalul din Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava. Am văzut destui oameni murind. Să-i păcălești, uneori ajută. Eu am cancer în stadiul patru, dar mai am mult de muncă la spital. Pe mine nu mă poate păcăli nimeni. Medicii sunt sceptici. Eu am învățat să citesc în priviri. Se uită lung la tine, cu compasiune, încearcă să te încurajeze, dar eu știu unde mă aflu.

Eu am fost la muncă în pandemie, la ATI, și voi merge și acum. Faptul că merg la spital mă ajută să mai trăiesc. Pacienții au nevoie de mine.

Spitalele din Romania sunt luate cu asalt

Am început tratamentul în 2017 și tolerez foarte greu chimioterapia, dar încerc din răsputeri să rezist. În luna aprilie îmi săriseră în aer analizele, markerii tumorali erau de 100 de ori mai mari, semn că boala se extinsese. Am sunat medicul la Iași și mi-a zis că-i pandemie, că sunt în zonă roșie, în Suceava, și că nu prea mă poate primi. Mi-a spus să mă izolez. Am mers la Suceava, apoi am sunat la Cluj. Am sunat la MEDISPROF, am ajuns la doamna doctor Sabău. I-am zis așa:

-Sunt în zonă roșie, îmi închideți telefonul sau vă povestesc eu tot? M-a ascultat până la capăt! O doamnă. Un medic și un om împreună, la un loc. La Iași când eram la tratament, simțeam că îmi vine tavanul în cap, la Cluj am simțit cu totul altceva. Că trăiesc, că mai pot. Așa vin și la Casa Filip, ca într-un concediu, deși munca mea este în spital.

Am făcut metastaze hepatice, osoase, care după chimio s-au mai retras, dar efectele au fost puternice, nu am ratat niciunul. Apoi am fost obligată să întrerup tratamentul, fiindcă nu mai rezista organismul. Acum e mai binișor, mai încerc un medicament, mi-a spus doctorița. Poate ajungem la markeri tumorali cu valori apropiate de cele normale. Nu sunt nici operabilă. Sunt gradul patru.

Locul in care asistenta eroina merge la serviciu

Lucrez. Când îmi este greu, îmi iau concediu medical, dar îmi place ceea ce fac. Acceptarea e foarte grea, mai ales la stadiu avansat. A trebuit să fiu puternică și asta pot face doar având o viață normală, nu să stau la pat. Faptul că mă duc la serviciu mă ajută la moral. Colegii și medicii îmi spun să stau în concediu, dar eu le-am zis că acest concediu este pentru oamenii bolnavi, iar eu am o treabă de făcut. Am momente când depresia mă trage tare de păr. Mă rog, de perucă. Am fost tentată să apelez la antidepresive, dar am spus un mare nu! Iei o pastilă, ești în lumea ta, dar când se termină efectul o iei de la capăt. Am zis că lucrez cu creierul. Și sunt tare pentru familia mea, pentru soțul meu, pentru copilul meu. Când îți vezi soțul că întoarce capul într-o parte și plânge, e foarte greu. Băiatul meu, când am fost la Cluj la o puncție la ficat, a căzut în genunchi în curtea spitalului și -a început să plângă. -Mami, să nu ne lași singuri!

Ei îmi dau putere.

Mă dor foarte tare picioarele fiindcă am avut un blocaj limfatic, au rămas durerile, dar trec peste cu exerciții, cu masaj, cu activitate zilnică.

Mai fac pauze când simt că pleznește carnea pe picioare. Dar am o viață normală, așa cum este ea. Abia aștept să mă duc la muncă în fiecare zi.

Dacă pot fi utilă, cu ce-a mai rămas din mine, sunt cea mai fericită. Acum să văd cum tolerez acest medicament nou și mă întorc fiindcă pacienții au nevoie de asistență medicală.

Voi fi acolo!”

M., 52 de ani, Câmpulung Moldovenesc.