INTERVIU. Ne-o spune, strigând în șoaptă, Libertatea, femeia născută pe priciul temniței comuniste: „Am fost sacrificați, comunismul există și acum. În 1989, unii au primit asigurări că vor fi stăpâni și au acceptat scenariul scris cu sânge!”

S-a născut în închisoarea Văcărești, mama sa fiind deținut politic, în timp ce bunicul a fost executat, în eșafodul din Valea Piersicilor de la Jilava, împreună cu lotul Arnăuțoiu. A fost botezată Libertatea, iar comuniștii i-au schimbat numele și au ascuns-o la Casa de Copii. România și scheletul din dulapul istoriei. Lupta din măduva oaselor. „Nu se vrea reabilitarea victimelor comunismului. În istoria noastră, eroii se termină la Mărășești”.

Libertatea, femeia născută pe priciul temniței comuniste

Au existat și români – puțini- care nu au acceptat ca budenovka bolșevică să facă umbră peste țărâna țării. Când unii tovarăși începeau să înțeleagă flăcăreala satrapului Stalin – „viața a devenit mai bună și mai veselă”-, alții și-au sacrificat tinerețea, piepturile și și-au vărsat sângele pentru a se împotrivi spirochetului roșu.

Nouă ierni.

Rezistența din Munții Făgărașului a fost cea mai lungă încleștare în care au fost implicați partizanii, între 1946 și 1957, perioadă în care reduta anticomunistă s-a jertifit pentru o cauză care, din păcate, avea să devină a unui popor cu spinările plecate.

Printre sutele de tinereți curmate se află și cea a preotului Ioan Constantinescu, părintele fiind acuzat că i-a sprijinit pe partizanii din lotul Arnăuțoiu, condamnat la moarte și executat în data de 18 iulie 1959 la Jilava. Soția sa- Justina Constantinescu-, a ajuns în închisoare, la fel și fiica lor, Iuliana Preduț- Constantinescu.

Fantoșele judecatorești au vituperat la adresa Iulianei Preduț-Constantinescu, tânăra a fost incriminată că ar fi deținut „materiale de propagandă”, cum ar fi versurile interziste ale lui Radu Gyr, poet arestat de comuniști pentru rimele considerate împotriva… „noii orânduiri”.  Tatuată în memoria uluitoare a Iulianei Preduț-Constantinescu, una dintre versiunile poemului -„Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane”, din cauza căruia Radu Gyr a fost condamnat la ani de zarcă grea, a putut fi redată publicului:

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

Impact.ro

Dovada că Charlie Chaplin a fost ROMÂN! Cum s-a împrietenit cu medicul Ana Aslan

„Cu crucea prin suflet de doruri amare

Cu vreri răstignite sub negre prigoane

Cu vise ucise de crunta teroare

Rdică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane”

Și a urmat chinul…

Sentința nr. 174.

„Astăzi, 21 septembrie 1959”: „PREDUȚ IULIANA, fiica lui Ioan și Iustina, căsătorită, profesoară de limba română și francează, părinți agricultori-chiaburi…

 ÎN FAPT: PREDUȚ IULIANA, inculpata este fiica lui Constantinescu Ioan (condamnat în dosarul nr.1220/1959), care i-a vorbit despre membrii și activitatea bandei teroriste, lucru pe care l-a aflat și de la Andreescu Nicolae. Părinții săi, Constantinescu Ioan (n.a. preot, cărturar, condamnat la moarte și executat la Jilava, în 18 Iulie 1959) și Constantinescu Iustina (n.a condamnată la 15 ani de muncă silnică și 5 ani de degradare civică) precum și Andreescu Nicolae (n.a. preot paroh în Nucșoara – condamnat la moarte și executat la Jilava, în 18 Iulie 1959) având strânse legături cu membrii bandei teroriste, au făcut legătura dintre aceștia și inculpata Preduț Iuliana. Începând din anul 1954 și până în 1957, ea s-a întâlnit în mai multe rânduri cu membrii bandei teroriste și uneori le-a dat și alimente. Cu unanimitate de voturi…condamnă pe PREDUȚ IULIANA la 12 ani de muncă silnică și 5 ani de degradare civică…”

Între 1958 și 1964, Iuliana Preduț a trecut prin cele mai grele temnițe comuniste, a cunoscut amarul priciului, a inhalat aerul clocit din celulă, a fost bătută, chinuită și umilită în cele mai crunte închisori politice din care, din păcate, mulți oameni de valoare nu s-au mai întors:  Pitești, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad- Roșiori, Arad – Gai, Oradea, Constanța, București (Uranus), din nou Pitești și Văcărești.

Pentru comsomoliștii care au condamnat-o la această cruntă suferință nu a contat nici măcar că este însărcinată, au încercat să-i provoace avortul, însă nu au reușit. La Văcărești, în spatele „botnițelor” care blochează razele soarelui dincolo de zăbrele, între pereții reci, tot într-o zi de 18, de joi dintr-un septembrie, a născut o fetiță pe care a botezat-o profetic  Libertatea Justina. Securiștii i-au schimbat micuței numele și data nașterii, iar mama nu și-a putut vedea copilul timp de câteva zile. Libertatea devenea „Un licăr de lumină în beznă”.

Celula 116

„Eram închisă la Văcărești… M-au dus de la securitatea din Pitești, în urma unei anchete chinuitoare. Am stat acolo până am născut pe Libertatea – Justina…

Mă arestaseră de la catedra din Cobadin- Constanța… Eram gravidă în lunea a șasea… M-au băgat seara, în celula 116, cu toate că sosisem înainte de ora prânzului, și, ca să-mi fie viața un adevărat calvar, m-au lăsat singură într-un WC turcesc cu șase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale… Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea din Pitești până la temuta închisoare Văcărești îmi accentuaseră cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu-mi dăduseră, în dimineața aceea, nimic din mizerabila rație zilnică.

Căpitanul Constantinescu – așa se pare că-l chema- m-a însoțit în dubă până la București și, în prezența mea, i-a spus celui care m-a luat în primire să aibă grijă, pentru că sunt gravidă și foarte slăbită… I-am mulțumit pentru acest semn rar de bunătate neașteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut… Să fi fost din „grijă” pentru mine cele două bucăți de mămăligă caldă, în care era brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!… O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a împins parcă orbește să mă aplec și să rup din mămăliga pusă în fecale… Simțeam că mă lăsau puterile!…

M-am așezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului și am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puși acolo anume, pentru că, din mămăligă ieșeau aburi calzi… Abia mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de torționari pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Pitești, un securist în halat alb – probabil, medic- îmi propusese să renunț la copil, asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii… M-au dus, așadar, în celula 116, unde timp de o lună, m-am chinuit într-o singuritate ucigătoare doar cu gândurile mele negre și cu durerea care aduce în  lume o nouă viață”.

„Când am văzut fetița pentru prima oară, am îmbrățișat-o cu dragoste nespusă, nemaitrăită vreodată, dar și cu simțământ profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: O fi, oare, normală, după chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată. Eram, în aceeași celulă, cu două tinere cam de vârsta mea din Cubalbi- Galați. O aduseseră să o alăptez trecând pe un culoar lung și întunecos, învelită în scutece vechi, rupte, luate-probabil- de la vreun cămin de copii. Între timp, am făcut, la sânul stâng mastită!…”

Pe Libertatea au alăptat-o fetele din Cubalbi. Ghemul de om i-a scâncit destinului. A luptat pentru soare, pentru aer, pentru… libertate.

„I-am numărat degețelele de la mâini și de la picioare!… Apoi, i-am privit cu atenție, îngrijorată, fața, ochii, părul! Avea perișorul negru, ud și rece ca gheața.”

*Mărturisile Iulianei Preduț-Constantinescu au fost culese din lucrarea „Speranțe Încătușate” Editura Tiparg (2000).

Primăverile s-au așternut cu răbdare, suferiță și multă înțelepciune peste „perișorul negru”, iar tâmplele Justinei Libertatea, neiertător, au albit. Decembrie 1989 le-a adus românilor dreptul să-i rostească numele fetei de la Văcărești fără să se mai teamă.

În 2002, Iuliana Preduț – Constantinescu s-a ridicat la cer și s-a alăturat părinților ei, lângă eroii prigoniți din Nucșoara, Poienărei, din Valea Râului Doamnei și tuturor cărora statul român  nu a reușit să le ceară scuze pentru jertfa lor. Oare a vrut? Libertatea Justina s-a zbătut pentru a înfăptui această îndreptare istorică, pentru a găsi osemintele bunicului și a le duce în tărâna natală, la Poienărei. Nu a reușit. Statul român rămâne imberb și nu are puterea să-și recunoască crimele, să reabiliteze victimele regimului comunist, politicienii briganzi-patriotarzi  mimează, în fiecare Decembrie, patriotismul. Și nu-i mai frige nici măcar ceara lumânărilor. În toți acești ani, tinerii nu vor să-și cunoască eroii.

„Cea mai dificilă libertate este aceea cu care nu știi ce să faci”.

Libertatea Justina: „1989 nu ne-a adus nicio eliberare. Am continuat să vorbesc în șoaptă”

Când ați aflat ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?

La 7 ani, întâmplător, după o discuție a mamei cu o rudă. Și am ținut în mine. Inițial mi s-a spus că am stat până aproape de un an în închisoare, dar actele de la „Casa Copilului” apar, cu mine intrată acolo, de la șase luni. La aproape un an am fost luată de la închisoare, de lângă mama și dusă la casa de copii, mamei i s-a spus că nu se știe nimic de mine, poate am murit. Absolut nimic! Aici a intervenit tata, care a început să mă caute având credința că sunt în viață. Și m-a găsit la trei ani, la „Casa Copilului” de pe Kiseleff. Cu ajutorul unei gardience, pentru că mai erau și oameni cu suflet, săraca era disperată să nu se afle că a ajutat. Între timp am fost preluată, tata lucra în agricultură, undeva în regiunea Iașiului și am ajuns la sora mamei. M-am trezit într-o familie cu o mamă, doi tați și un frate. Tata venea la fiecare sfârșit de săptămână, efortul lui era maxim, am nimerit într-o familie de intelectuali și toți erau disperați că nu vorbesc. Nu articulam. Nu pot să spun că am suferit cum au făcut-o ei, mie mi-a fost foarte bine. Am avut tot ce îmi trebuie, chiar și un tată în plus, convinsă fiind că familia e formată dintr-o mamă și doi tați.

Mi-ați spus când ați aflat, însă vă întreb când ați realizat…

În timp, fiind copil nu îți dai seama ce se întâmplă, mult mai târziu am pus eu lucrurile de la cap la coadă. Prin clasa a șaptea. Pentru că veneau tot felul de personaje îmbrăcate în uniforma aia de securitate.

Atunci au apărut găitanele albastre în viața dumneavoastră

Stăteam la casă, pe urmă ne-am mutat la bloc, știau vecinii când veneau securiștii, pentru că întrebau de mama: ce face, cu cine se vede, se interesau. N-am privit-o ca pe un stigmat. Erau lucrurile pe care nu puteam să le fac, nu aveam voie să spun ce se vorbește în casă. La noi în casă a venit și Coposu, prietenele mamei, care făceau parte din vechile familii și care au mai rămas în țară. Și erau povești foarte interesante, îmi plăcea să ascult, nu am fost înlăturată, să-mi spună cineva să stau la mine în cameră. Niciodată!

Și ați avut puterea, raționamentul, la vârsta curiozității pentru orice copil, să nu spuneți absolut nimic?

Am realizat că mi-aș face rău mie, probabil a fost vorba și de fire. Foarte târziu s-a aflat, după 1990, când am început să scriu au aflat colegii mei de liceu, de facultate: „Cum adică, ai trecut prin asta și noi nu am știut absolut nimic?”

Persoanele care au trecut prin purgatoriul securității au avut parte de îngrădiri și, din păcate, acestea s-au transmis și asupra copiilor. Ce drepturi v-au fost interzise? Și aici mă refer la posibilitatea studiului

Am avut un talent moștenit de la mama, care scria. Mi-aș fi dorit să fac jurnalism. În 1977, când am terminat liceul, am vrut să mă înscriu la jurnalism. Mama mi-a spus că nu o să se poată, însă să încerc. Și nu am reușit, pentru că jurnalismul, atunci, era la „Ștefan Gheorghiu”. Și nu, nu s-a putut. Asta era dorința mea, să scriu. M-am reprofilat și am făcut mate-fizică. Neavând unde să merg, mi-am căutat o meserie liberă și atunci am făcut Geologia, care este o facultate absolut superbă. Te duci pe munți, te simți liber…

Simțeați că acolo, în munți, acea umbră care vă urmărește nu o să vă mai bântuie?

Am simțit că nu am o familie la fel ca a celorlalți, o familie liberă. Pentru că vorbitul în șoaptă, în casă, nu este ceva normal. Am zis că asta e situația în familia noastră, aici a contribuit foarte mult și bunica, bunica preoteasa (n.red. Justina Constantinescu), o femeie de excepție. Apoi am înțeles foarte multe în momentele în care am citit dosarele de la C.N.S.A.S. Cu geologia nu m-a ținut prea mult, câțiva ani, dar a fost frumos.

Când ați reușit să studiați dosarele de la C.N.S.A.S, când ați găsit curajul, pentru că, trebuie să o spunem, e nevoie de mult curaj

Nu am vrut să o răscolească pe mama. Mama a murit în 2002, tata în 2009. Tot timpul când povestea ceva din închisoare, o mai trăgea unchiul meu de limbă, pentru a rămâne ceva scris, de fiecare dată după discuții, i se făcea rău. Mama era foarte puternică, nu lăsa să se vadă, însă se retrăgea, se ducea în camera ei, își lua cărțile, citea enorm de mult. Pleca de lângă noi. Nu merita să-i facem rău. Am ajuns la C.N.S.A.S. printr-un concurs de împrejurări, după ce a murit tata. Mă bucur că a fost atunci, pentru că era păcat să fi văzut tata ce scrie acolo.

Am stat, am citit și m-am îngrozit. Oameni pe care mama i-a crezut prieteni erau chiar cei care dădeau raportul în fiecare zi. Oameni mai depărtați din familie, dar cu grad de rudenie… spuneau tot. Iar la bunica a fost absolut cumplit. Preoteasa stătea la Poienărei, iarna era extrem de frig și venea la noi, în București, în tot timpul anului era urmărită de doi sau trei indivizi care scriau tot ce face, că i-au găsit pe cineva, cumva, să-i aducă un bărbat, să o ajute, să o cupleze și că nu marșează, că vorbește pe lângă, nu în termeni direcți.

Au încercat să o tragă de limbă, cum a fost în închisoare, absolut toate discuțiile sunt redate de niște persoane agramate. Tot, până în ultima zi, când scrie un cineva, vizează, semnează și pune data… „a murit”. Ce mi-a arătat, din nou, cât de puternică era mama, este un document pe care l-am găsit la final, când a ieșit din închisoare. Tuturor le-a fost pus în față să semneze că nu vor spune absolut nimic, că nu vor da nume, că nu vor dezvălui în ce fel au fost tratați. Bunica l-a semnat, mama a fost singura care a refuzat. Și a motivat că nu poate face așa ceva, pentru că ar fi sub demnitatea ei. Un act de mare curaj.

Cum a fost această perioadă, când, practic, citind dosarele de la C.N.S.A.S, ați retrăit drama dumneavoastră, a mamei și a familiei?

M-a durut faptul că mama, care era un foarte fin cunoscător al oamenilor, o personalitate de excepție, un psiholog foarte bun, nu i-a simțit pe cei care spuneau. De-asta spun că mă bucur că nu le-am văzut și nu am ajuns la ele cât ea a fost în viață. Asta, cu siguranță, ar fi dărâmat-o. A avut enormă încredere în oameni, în oamenii pe care și-i alegea.

 Mai poți avea încredere în oameni după ce treci prin așa ceva?

Nu poți să trăiești dacă nu ai încredere în oameni! În primul rând, trebuie să ai încredere în tine. Și asta cred că ne-a transmis și nouă, mie și surorii mele. Și am trecut prin multe în viața asta, însă am mers mai departe.

„Vinovăția a fost cert stabilită”…

Retrăiesc, acum, cu multă durere și fără speranță. Suferințele noastre din închisori… Mai ales că de curând, am primit răspunsul la un memoriu adresat Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prin care solicitam anularea juridică a suferințelor de condamnare ale tatălui meu, mamei mele și implicit, a mea – sentințe pe care le consider nedrepte, iar „avantajele” de care „beneficiem” după atâta paradă de „democrație post decembristă” sunt, încă, trunchiate… Iată, așadar, stupefianta adresă din 3 februarie 1995 a Parchetului General tributar și acum „idealurilor comuniste”.

Către Preduț Iuliana,

„Urmare a memorialului dvs. Adresat P.G.C.S.J., vă facem cunoscut că, examinându-se cauza la care vă referiți, nu s-au constat motive pentru declararea recursului în anulare, întrucât vinovăția a fost cert stabilită, iar pedeapsa – aplicată în limitele prevăzute de lege.”

• Mărturisirile Iulianei Preduț- Constantinescu. „Speranțe încătușate” -Pag 72-73.

Cum ați trăit evenimentele din 1989?

Toți ne bucuram, însă mama ne-a spus să nu ne bucurăm! Să stăm liniștiți, că alții nu au de unde să apară, ăștia care sunt, se vor împărți, unii la stânga, alții la dreapta. Un om care a simțit. Ne-a spus să nu ne bucurăm, să nu ieșim în față, ne-a potolit. Și așa e, sunt tot oamenii ăia. Că am libertatea să vorbesc? O aveam și înainte, e adevărat, în șoaptă. Eu tot în șoaptă vorbesc și acum. Și mama a încercat, pusă de noi, să facem o reparație, față de această sentință mizerabilă, iar răspunsul a fost total nefavorabil. Așteptat de mama, neașteptat de noi.

După 1989 ați mai avut o altă mare dorință, să găsiți locul unde se află osemintele bunicului dumneavoastră și să le înhumați la Poienerei, în satul natal

Nu am reușit nimic și cred că m-am și blazat. Este foarte greu ce vrem noi să facem, acum este imposibil, s-au luat toate finanțările, de unul singur nu ai cum să te lupți. Nimeni nu vrea să spună absolut nimic și se știe sigur unde au fost aruncați. Este foarte greu și spun că și foarte târziu. Astfel, ce putem să mai facem, este să-i pomenim creștinește și să le dăm de pomană. Este singurul lucru pe care putem să-l facem…

Cine nu ar putea fi interesat de trecutul lui. Este trecutul tuturor, al nostru, al românilor…  

De sus de undeva. Nimeni nu vrea să se facă o reparație, nu sunt interesați. Am și un răspuns, cei care sunt acum în structuri, pur și simplu au fost de partea cealaltă a baricadei, mai mult ca sigur că ei sunt urmașii, nu aveau cum să acceadă la funcțiile astea fără să aibă sfaturi, informații. Și atunci, cum să-ți faci dreptate de unul singur?

Ați renunțat?

Eu zic că da. Dacă nu o să mai apară ceva… Prin 2012, am zis că nu merită, îți tăvălești viața toată prin noroiul ăsta și e păcat. Dacă ar putea înțelege lumea ce s-a întâmplat și să nu ajungem acolo, dar mergem exact spre același sistem. Alții știu să-și cinstească eroii, din păcate, mama nu a fost o eroină, pentru că nu a fost reabilitată. În istoria noastră, eroii se termină la Mărășești. Statul român nu a făcut nicio reparație și atunci ce se vrea? Au fost eroi, Haiducii Muscelului, ultimii prinși din rezistența anticomunistă, au făcut ceva bun? Nu! Ei nu au fost reabilitați! Vreau să vă povestesc ceva proaspăt, s-a întâmplat acum, în vară.

Vă rog!

Fiind povestea asta de pandemie, am putut să stau la Poienărei, să lucrez de acolo La un moment dat a venit cineva din sat, nu prea am tangență cu oamenii din zonă, mai ales că moșia este separată de lume, suntem într-o enclavă, 10 hectare, moștenirea bunicii, pentru noi e Raiul pe pământ. Te duci acolo și ești liber. Acest cineva, am aflat, era plecat din sat, prin București, am înțeles pe urmă că e ceva colonel care a activat prin servicii. Și mi-a spus că a stat acolo. M-am uitat la el, era undeva la 50 de ani și l-am întrebat când a stat aici? „Înainte să vină pușcăriașa”. Pușcăriașa era bunica. Mi-a repetat.

Și ați avut puterea să-l mai ascultați?

Am vrut să văd unde ajunge.

Știa cine sunteți?

Bineînțeles! El a stat acolo împreună cu familia, erau șapte frați. În cele două case, casa mare și casa mică. Comuniștii au adus două familii, una cu șapte copii, una cu 11, care stăteau undeva în capul satului într-un bordei, nici nu aveau casă. Cam toți- și de la unii și de alții-, au lucrat sau lucrează în servicii, s-au reprofilat, cum au ajuns, Dumnezeu știe! Individul ăsta este unul dintre copiii de atunci. Și era foarte tare supărat pe bunica. Ea, când s-a întors din închisoare a primit o bucătărioară, un metru jumătate pe doi, în rest, totul era ocupat. Norocul nostru a fost că aveam actul în original al bunicii și am reușit să recuperăm ce a avut. Și asta a fost o reparație pentru ei.

Preoteasa a plantat toți pomii din curte și nu o lăsau să ia nici măcar un măr! Individul ăsta mi-a spus că vrea să vadă ce e în spate, să intre în casa unde a crescut. Cu un așa tupeu, după ce nu a scos-o pe bunica din pușcăriașă. Atunci i-am spus să iasă din curte. M-am felicitat, în ziua aia m-am felicitat. Și atunci cu cine te lupți? Pentru că oamenii ăștia se duc și spun mai departe, oamenii ăștia sunt la televizor, pentru că-i recunosc, am învățat să-i recunosc.

Revin la evenimentele din 1989 și vă întreb dacă ați simțit o eliberare?

Nu!

Recunosc că e un răspuns dur! De ce?

A fost șocul ăla, dar m-a liniștit mama. Eram la Sfântu Gheorghe, am sunat-o și mi-a zis să stau liniștită, să nu ies în față, să nu mă duc nicăieri. Și atunci am zis că nu înțelege… a înțeles foarte bine. Și, din păcate, sunt unii care au plătit cu sângele lor. Cu ei morți sau cu ei vii, lucrurile astea se întâmplau. Erau prevăzute, scenariul era scris.

Și de ce tocmai la noi numele dumneavoastră a fost scris cu sânge?

Am fost aleși să ne sacrificăm. Nimeni nu și-a dat acordul pentru acest sacrificiu, alții au spus… mai ușor. La noi, dacă au primit câțiva, ăia de la vârf, asigurări că vor fi stăpâni, au acceptat scenariul.

După evenimentele din 1989, când ați încercat să aflați mai multe, ați luptat pentru reabilitarea părinților și bunicilor dumneavoastră, ați mai simțit acea umbră?

E foarte interesant. Dacă vorbești, declari, te interesezi, lumea e deschisă. Nu am întâmpinat nicăieri niciun fel de opoziție. Însă e deschisă la primul contract, dacă văd că vrei să mergi mai departe, se închide.

E deschisă de fațadă…

Încercarea finală a fost că am ajuns chiar în celula în care a stat mama la Jilava, am aflat că există arhivele locului, sunt undeva notate, am fost foarte aproape să aflu exact locul unde sunt înmormântați (n.red. lotul Arnăuțoiu și părintele Ioan Constantinescu, bunicul Justinei Libertatea), pentru că se știe. Poate că nu e bine să miști mortul de acolo de unde e. Răscolești ceva ce nu trebuie să se afle. Răspunsul poate fi și întîmplarea mea de din această vară, cu acel individ venit la poarta noastră.

Vreau să spun că pe mine nu m-a interesat reparația materială, nu e cazul, m-ar fi interesat să o reabilitez pe mama, dacă nu pe bunica mea. De aici decurg altele, de-asta spun că nu vor, nu sunt interesați, pentru că eu dacă aș câștiga un proces legat de mama, atunci aș avea precedentul și aș putea să deschid proces și pentru uciderea bunicului. Stat criminal! Nu-l împuști și a doua zi spui să nu se mai întâmple! Statul ar fi într-o mega culpă. E mai bine ca ei să rămână pușcăriași. Eu, stat, te-am reabilitat? Nu! Atunci tu ce vrei de la mine? Înseamnă că ai fost împotriva interselor statului român.

Mi-ați spus că, așa cum o făceați înainte de 1989, chiar și după, continuați să  vorbiți în șoaptă. Ce spuneți în acest interviu, la 31 de ani de la evenimentele din 1989, poate fi considerat un strigăt în șoaptă…

Nu o fac pentru mine, mie nu mi-e frică, nu mi-a fost și nu îmi este! Pentru ei, cei care se ascund. Cu tonalitatea nu ai ce face. Trebuie să ne trăim viața normal și civilizat, să ne facem datoria față de cei care au suferit ce au suferit, să le aprindem o lumânare, să-i pomenim. Ce să înțeleagă copiii? Vorbim deja de părinți care nu au informații să le dea copiilor, s-au pierdut niște generații și e foarte greu. Comunismul există și acum. Cum spun ei, comunismul cu față umană.

Aveți un nepot, credeți că el o să mai fie interesat să lupte pentru acest adevăr, pentru această datorie pe care statul o are față de sângele lui, această recunoaștere de care nu au parte în zilele noastre?

Din toată povestea asta au dispărut românii. Când vor mai fi români în România, atunci își vor căuta eroii, România e o țară depopulată.

Vă întreb altfel și este ultima întrebare. Dacă nepotul o să vă întrebe, la un moment dat, de ce aveți numele Libertatea, ce o să-i răspundeți?

(urmează secunde bune de liniște)

El este urmașul Părintelui Constantinescu și al Preotesei Justina, al mamei dumneavoastră…

…Nu știu.

Radu Gyr – Rondelul aripilor frânte

Așa venim din eră-n eră

Ba spânzurați de-un zbor nătâng,

Ba sfârtecați de vreo himeră…

Mereu țărâna asta speră, mereu aripile se frâng.

Moș Crăciun pentru copiii din orfelinate

Năcută în închisoare și crescută în primii ani ai vieții la orfelinat, doamna Jusitina Libertatea este implicată în mai multe proiecte sociale derulate sub umbrela organizației SO.SI.SE.SA (Sociabilitate, Simpatie, Servire, Salvare), printre care și sprijinul copiilor aflați în centrele de plasament. Astfel, decembrie, devine o lună plină: „Nu prea mai sunt orfelinatele de atunci, dar sistemul este același. Nu știu dacă atunci primeai cadouri de Crăciun, măcar asta încercăm să facem pentru copii. Să scrie scrisorele și să le îndeplinim dorințele, cred că este un program superb- „Fii și tu Moș Crăciun-”. Luăm peste 5000 de scrisori din toată țara. Dăm sponsorilor, iar dacă nu sunt acoperite, le acoperim noi. Sunt copii care își doresc ceasuri și telefoane și sunt copii care vor o turtă dulce sau o ciocolată pentru frățior. De fiecare dată primesc mai mult”.