Chiar dacă divorțase de Adrian Iovan, decesul pilotului în accidentul de avion din 20 ianuarie 2014 a marcat-o pe Romanița Iovan. De atunci, în fiecare an, creatoarea de modă și fiul lor, Albert, îl comemorează pe regretatul aviator în Munții Apuseni, chiar la locul unde s-a produs tragedia. Romanița Iovan a mărturisit, într-un interviu acordat în exlusivitate pentru Impact.ro, că în fiecare an urcă pe jos, câte un kilometru, pe drumul care acum poartă numele fostului ei soț.
Impact.ro: Bună seara! Ne aflăm la o gală importantă. Recent, ați fost la o altă gală, cu totul specială pentru dumneavoastră.
Romanița Iovan: A avut loc Gala Campionilor a FR de Automobilism Sportiv, la Opera Română, iar fiul meu Albert a fost invitat pentru că este campion. În anul 2022 a reușit această performanță și toți piloții care au fost pe podium, în acest an, de la toate disciplinele, peste 20, vreo 600 de piloți din vreo 2.500, câți sunt în momentul de față, au fost premiați. Printre aceștia, s-au numărat și maeștri ai sporturilor, mă refer și la cei activi și la foști campioni. A fost ceva extraordinar, că printre piloții activi au fost aduși și cei care au făcut istorie în acest domeniu. Să vezi toți piloții la papion, în costume, toți în negru, și nu în combinezon, a fost o surpriză pentru mine. Mă bucur mult pentru Albert.
V-ați gândit ca Albert să urce și pe podiumul de prezentare?
Nu-și dorește asta, nu mi-a zis până acum că ar avea vreun astfel de gând. Dar nu se știe niciodată. Eu îl voi încuraja în tot ce vrea să facă.
Ce ați simțit când l-ați văzut pe scena Operei Române, instituție cu care ați colaborat?
Într-adevăr, acum ceva ani, am făcut costumele pentru Opera Română, pentru Hamlet. E o fericire, când îmi văd fiul bucuros. La vârsta asta, de câte ori îi spun „felicitări pentru tot ce ai făcut”, îmi spune: „Mulțumesc mama, dar fără tine nu reușeam!” Este extraordinară o astfel de abordare și că el are sentimentul că e sprijinit.
Cum reușiți să-l sprijiniți?
Merg peste tot cu el, l-am însoțit la fiecare etapă, mă implic trup și suflet. Eu sunt cea care-i filmează cursele. Din păcate, circuitele au o poziție strategică, în apropierea lor sunt aeroporturi și atunci nu putem ridica drona, ca să facem vreo filmare artistică.
A terminat examenele?
Are încă o săptămână de examene, intră în vacanță pe 22 decembrie, mai are ceva de învățat. Acum are un fel de preexaminare pentru examenele ce vor fi în vară.
Cum decurge o zi obișnuită din viața dumneavoastră?
Sună ceasul la 06.30 sau 07.00, îmi fac și beau cafeaua, că fără ea nu aș putea nici să vorbesc. După vreo oră, că-mi trebuie o oră să mă trezesc, fac sport, apoi îmi încep activitatea profesională. În general, Albert merge la școală cu o mașină, iar după îmi doresc să-l iau eu. Pentru că e foarte importantă discuția pe care o pot avea cu el imediat după școală, noi o facem de mulți ani. E important ca, ceea ce noi facem de mulți ani, comunicarea noastră, să nu înceteze niciodată, iar această discuție din mașină, e referitor la ce a făcut la școală, dacă i-a plăcut, ce nu, dacă a vorbit în timpul orelor, dacă vreo profesoară s-a supărat, etc. Sunt lucruri simple, dar importante de discutat, iar până acasă ai timp suficient cu traficul de azi.
Sunteți colecționară de mai multe obiecte…
Am peste 20 de dopuri de șampanie…
Colecția de păpuși o mai aveți?
Am și acum colecția de păpuși, nu le-am dat. Sunt vreo 45 de păpuși. După ce l-am născut pe Albert nu am mai cumpărat și altele. Păpușile erau, de altfel, o amintire din fiecare destinație în care am fost în vacanță. Am realizat după câteva astfel de amintiri că, de fapt, toate sunt de porțelan. Că devenise un obicei să-mi iau așa ceva. Sunt foarte frumoase. Culmea e că am o singură păpușă băiat, blond cu ochii albaștri.
Seamănă acea păpușă cu Albert?
Da, seamănă cu Albert, nu-mi vine să cred. Când era mic, avea câteva luni, l-am pus între păpuși și am și acum o poză cu el, nu-ți dai seama care e Albert și care sunt păpușile. Te pierzi între păpuși și nu-ți dai seama care e copilul.
În curând, va mai trece un an de la tragicul accident, în urma căruia Adrian Iovan și-a pierdut viața…
Vom pleca spre Munții Apuseni chiar pe 20 ianuarie. Vom urca pe munte a doua zi. Deja ne organizăm, există un grup extraodinar de prieteni, de-ai lui Adrian. Albert e foarte implicat, chiar își dorește să facă ceva pentru tatăl lui. Pentru noi a devenit o bucurie că-l putem comemora în fiecare an, acolo, sus, unde noi considerăm că a rămas sufletul lui.
Ce simțiți în acel loc?
Acum asta simțim, bucurie. Și vremea ține cu noi, zici că e un dar de la Dumnezeu. Indiferent cum e până atunci, cât de frig e, cât a nins de fiecare dată când urcăm pe munte în Apuseni se face soare, iar zăpada e atât de mare, încât îmi dau jacheta jos. Și noi mergem cu tractoarele, cu mașini deschise tocmai ca să putem imortaliza tot ce se întâmplă în jurul nostru. E mirific, un peisaj virgin. Nu a mai călcat nimeni acolo pe zăpada aia. Și noi mergem pe „Drumul lui Iovan”, chiar așa se numește acum, a fost asfaltat și făcut special pentru a i se da numele lui. După care, când nu se mai poate urca cu tractoarele, mergem pe jos un kilometru. Și întoarcerea, de vreo 7 kilometri, unii dintre noi o facem tot pe jos, până în comuna Horea. Acum e o bucurie că-l putem face.
Albert s-a gândit să piloteze și avioane?
Nu s-a gândit, e foarte pasionat de ce face acum. E pilot de raliu. Și probabil își dorește să sară cu parașuta. Mai departe nu știu ce să zic.
