Editorial. Sfârșitul unui decembrie, sfârșitul unei monarhii

Dan Mlădinoiu 30.12.2020, 16:34
Editorial. Sfârșitul unui decembrie, sfârșitul unei monarhii

30 decembrie 1947. În salonul de la etaj al Palatului Elisabeta, doi discipoli ai lui Lucifer, „boierul roșu” Petru Groza și fostul fochist de locomotivă, Gheorghiu-Dej, între timp devenit ministru al Comerțului cu minciuni sfruntate, îi puneau pe masă regelui Mihai un act de abdicare deja scris. Scăpătatul doctor a îngăimat snopul de litere: “A sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”.

Abdicarea Regelui Mihai. ”Nu va curge sânge din cauza mea”

Străzile Bucureștiului erau înțesate de temutul tanc bolșevic T34, ca o etalare a forței, în vreme ce pe stadionul de lângă Arcul de Triumf o baterie de artilerie avea gurile de foc ațintite către somptuoasa clădire. Pentru orice eventualitate. Ca o replică peste patru decenii ale celor patru cuiburi de mitralieră îndreptate către Casa Ipatiev din Ekaterinburg, în care era arestată așteptându-și moartea familia ultimului țar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Mârșav act dus la capăt într-o noapte din mijlocul lui iulie 1918. Faptă considerată ulterior de către președintele Boris Elțîn cea mai gravă din istoria țării sale.

În vreme ce suveranul român a solicitat un răgaz de parcurgere a textului și de evaluare a consecințelor unei asememnea lovituri de stat, cei doi unsuroși proletcultiști au recurs la un abject șantaj, amintindu-i de cei peste 1000 de întemnițați în urma manifestației anticomuniste din 8 noiembrie 1945, de ziua Sf. Mihail și Gavril, ce ar fi urmat să fie trimiși prin împușcare în lumea sfinților menționați. Tăcerea avea să fie sfâșiată de cel mai tăios cuțit al grăirii românești din veacul trecut: “Nu va curge sânge din cauza mea!”. După care a curs sângele albastru al semnăturii de abdicare. Câteva zile mai târziu, la 3 ianuarie 1948, în batjocura Constituției liberale din 1923, samavolnicia de neiertat vreodată provenită din canonada de pe crucișătorul Potemkin asupra Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg, să trimită pe la Curtici, în exil, ultima coroană a României.

Petru Groza, primul premier socialist al Romaniei, alaturi de Regina Mama Elena si de Regele Mihai

De la ”Nimic fără Dumnezeu” la lozincile lui Marx

Ca un aspru făcut, acea frumoasă și vie țară a fost strivită în secolul XX între fălcile de oțel ale unei necruțătoare menghini. Ambele încrustate cu semnul șerpuit întruchipat de două “S”-uri: Wafen SS și Sovietski Soiuz. Două regimuri politice blestemate, aflate dincolo de orice închipuită limită a cortexului uman. Unul iscat de către un rus cu țăcălie vagabondând prin Europa, Ulianovsk, transformat în Lenin. Răpus de sifilis în 1924. Urmat de un calmuc gruzin hoț de cai, spărgător de bănci, ucigaș a milioane de compatrioți, Djugașvili, schimbat în Stalin.
Altul, al 3-lea, un bezmetic german de natură austro-ungară, care și-a închipuit că prin Operațiunea Barbarossa îl va învinge la puncte pe Napoleon, punându-și în raniță, în cel mult doi ani, înainte ca America să se trezească, o țară cât un continent cu punct terminus în Pacific.
În ceea ce ne privește, așa se întâmplă când e să se aleagă praful. Acela din tencuiala căzută după trântirea mitocănească a ușii în Palatul Regal de către boșevicul de origine poloneză, Andrei Vîșinski.

Strălucitul motto latin de pe blazonul regal al României NIHIL SINE DEO avea să fie înlocuit multe zeci de ani cu sloganul de pe piatra funerară de la căpătâiul lui Marx: “Proletari din toate țările, uniți-vă!” Sunt de părere că în pofida multitudinii studiilor efectuate de istorici avizați asupra loviturii de stat de la 30 decembrie ’47, cel puțin câteva tomuri au unele pagini lipite foarte strâns. Aproape inseparabile, pe care nu le-au despărțit din teama de a nu le deteriora sau din prudență față de necunoscut. Ei știu. Oricum, trecutul a fost scris și trăit. Greu, deosebit de greu. Într-o satanică pâclă roșie.

[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Urmăriți Impact.ro și pe